Dragostea - UN MODUS VIVENDI

Este de necrezut cat timp pierdem in viata asteptand ceva.
Cand suntem copii asteptam surprizele celor care ne iubesc, asteptam pe Mos Craciun, Iepurasul, serbarea de sfarsit de an, petrecerile oferite de parinti cu diverse ocazii.


Apoi crestem, suntem adolescenti si asteptam sa primim un semn, o privire sau orice altceva de la cine ni se pare noua a fi baiatul(fata) cea mai cool din scoala, asteptam sa facem cunostinta cu el(ea) si sa putem avea prima intalnire...
Ajungem la prima tinerete, asteptam sa terminam studiile, sa ajungem cineva important, sa impresionam oricum prin ceva. Tot acum ne dorim mult sa intalnim marea dragoste, care uneori chiar vine.


Acum facem cele mai multe greseli in ceea ce priveste prioritatile pentru ca de cele mai multe ori ne intereseaza mult prea mult sa castigam multi bani sau sa ne cataram pe scara profesionala sau ierarhica, nestiind ca daca uitam de sufletul nostru, acesta in timp se va "atrofia". Mereu asteptam oportunitati profesionale, pozitii ierarhice acolo pe unde "se avanta vulturii", de aceea caderile pot fi deseori dureroase. Mie mi se pare ca exact la aceasta varsta de formare (20-30 de ani) pierdem din vedere sau chiar uitam sa traim cu adevarat.
Sau facem excese fara sens sau ne incrancenam prea mult sa "fim cineva", cand de fapt acum trebuie sa ne implinim in primul rand pe plan sufletesc, acum trebuie sa avem un sistem clar de valori, acum trebuie sa incepem sa fim cu adevarat oameni: carne si spirit; nu sa facem doar asta dar sa nu uitam ca suntem oameni si nu roboti!
Maturitatea o vom trai in functie de alegerile facute pana acum.
Daca ne-am implinit pe plan emotional, implinirea profesionala este mult usurata, esti mult mai motivat si totul merge din plin!


Daca in schimb ne-am schilodit sufletele din convingerea ca daca te implinesti intai profesional, cu sentimentele este mult mai simplu, facem cea mai mare greseala. Ajungem sa avem de toate dar sa gasim cu greu "sufletul pereche" si atunci degeaba am realizat atatea daca nu avem cu cine sa impartasim bucuria implinirii.
Acum incep crizele existentiale, marile rupturi, marile caderi sau marile ascensiuni.
Dupa 40 de ani incepem sa intelegem ce a fost bine (si incercam sa repetam acel bine), ce si cat am gresit ( si incercam sa reparam si sa recuperam timpul pierdut).

Dar asteptari avem si acum: sa vedem ce alegeri de viata au copiii nostri, asteptam sa treaca cu bine peste varstele dificile, asteptam sa termine studiile, asteptam sa-i vedem realizati si ne dorim din suflet sa nu repete greselile noastre.
...Si tot asa viata noastra este o mare asteptare.
Abia de cativa ani am inteles tot ce am scris mai sus si am inteles ca de fapt cel mai important lucru in viata este sa IUBESTI MEREU.
Sa-ti iubesti parintii si intreaga familie, sa-ti iubesti sotul(sotia), sa-ti iubesti copiii si prietenii, sa-ti iubesti meseria si colegii de serviciu, sa-ti iubesti dusmanii ( sau macar sa nu-i urasti!)
Iubirea este cu adevarat solutia pentru o viata implinita, dar ce tarziu intelegem asta!
Si ce simplu ar fi ca fiecare pas pe care il facem in viata, sa-l facem cu dragoste in suflete!
Iata un modus vivendi!

Sufletul ca un palimpsest

De mult timp nu am mai simtit un sentiment atat de complex: o mare emotie, tristete, siguranta, dragoste, impletite cu o mare nostalgie.
Asta am trait intorcandu-ma la o parte din radacinile familiei din care provin. In acel sat minunat de munte de langa Vatra Dornei ( Neagra Sarului)unde dintre rudele apropiate mai este doar un unchi in varsta.
In schimb mergand la cimitir, am constatat cu tristete ca toti cei dragi, chiar foarte dragi- s-au "mutat" acolo...


Siguranta o simteam din faptul ca toti inaintasii mei sunt ca o temelie pe care se cladeste viata mea, una solida avand in vedere ca au fost niste oameni foarte valorosi.


Ratacind apoi prin sat, am vizitat scoala veche, construita dupa Primul Razboi Mondial de bunicul meu (care a fost si directorul scolii peste 30 de ani). In aceasta scoala s-a nascut si a trait mama mea, acolo a invatat in primii ani de scoala.


Am urcat apoi spre casa in care au locuit bunicii mei, unde mi-am trait aproape toate vacantele copilariei.
Dragostea fata de cei care au trait acolo si care m-au format in mare parte ca om, venea din sufletul meu si ma simteam si mandra si fericita ca i-am avut!
Fara vorbe, imi treceau prin fata ochilor imaginile atat de dragi mie: mamaia care ne urmarea cu privirea din pragul casei pana nu ne mai putea vedea, tataia, cu parul lui alb ca neaua, care mereu era langa fereastra si citea sau asculta stirile la radio, mamaia care dupa ce toti ne culcam se ruga indelung pentru binele nostru, tataia care m-a invatat prima oara sa scriu si care ne indemna mereu sa citim...


Toate au ramas doar in sufletul meu si s-au redesteptat acum cand am putut sa retraiesc in mare liniste acele amintiri!
Am stat in leaganul din curtea casei bunicilor ore intregi fara sa le simt trecerea pentru ca eram inconjurata de anii copilariei.

Imi doresc mult ca prin tot ce traiesc acum prin tot ceea ce fac sa nu stirbesc deloc frumosii oameni care mi-au daruit o minunata scara a valorilor.

Din nou PASAREA PHOENIX!

Doamne, cum se poate schimba viata unui om in cateva secunde, minute. In bine sau in rau!
Acum o saptamana eram fericiti de caldura cu care ne intalneam dupa 26 de ani cu toti colegii: ne simteam prieteni de o viata, chiar de mai demult...
Si scriam pe blog despre asta, de faptul ca desi au trecut atatia ani peste noi, acum ne suntem prieteni la bine si la greu.
Astazi am aflat ca tocmai urmeaza sa ne fim alaturi la o mare durere a unuia dintre noi: Lucian!
Stiu ca este greu chiar si sa spun motivul durerii: moartea unui copil ingenuncheaza cele mai puternice caractere!
Si cu adevarat telefoanele au inceput sa sune si am simtit aceeasi solidaritate...
Maine si apoi joi ne vom intalni mai tristi decat am fost vreodata! Fiecare am avut cate o lovitura de la soarta, mai grea sau mai mica, in fond cine poate sa stie cantitatea de durere ca efect al unei tragedii?
La intalnirea de acum o saptamana am stiut ca aveam patru colegi care au trecut prin foc si care incearca acum sa renasca din propria cenusa: Daniela, Tucu, Doina si Carmen.
Acum si Lucian...

Marea intalnire- MAREA IMPLINIRE!

Mi-a trebuit o saptamana, de fapt mi-ar mai trebui o vreme ca sa nu mai fiu asa nostalgica dupa intalnirea de la terminarea liceului. Sunt totusi 26 (!!!!!!!) de ani. Ani in care nu ne-am mai intalnit niciodata atat de multi colegi si atat de emotionati.


Interesant este ca in 26 de ani fiecare a avut propria evolutie, propria experienta de viata, urcusuri si caderi - dupa cum era de asteptat de fapt! Si cu toate acestea sufletele noastre pareau la fel de tinere ca la terminarea liceului... poate chiar mai tinere!


M-a impresionat caldura sufleteasca generala care ne-a insotit si bucuria sincera a revederii.

Nu am simtit nicio clipa nepasare sau plictiseala: este nemaipomenit!
Si apoi ganditi-va ce lucru minunat este sa stii ca ai in lumea asta atatia prieteni care, sunt convinsa, ar fi alaturi la nevoie, indiferent de distante.


Cred ca ne-a ajutat mult in aceasta regasire si sufletul bunului nostru diriginte care si-a dorit o clasa unita inca de cand eram la liceu.

Atunci eram uniti cel mai mult la mici nebunii: acum ne simtim solidari intru totul. Iata marea IMPLINIRE!

Din nou Sihastria!

Ca si anul trecut, cand am ajuns pentru prima oara la Sihastria-Sihla-Secu, am simtit si acum implinire sufleteasca si o mare bucurie!!!!!
De fapt dupa Sihastria mi se parea ca excursia putea sa ia sfarsit, pentru ca este acolo asa o incarcatura de frumos incat este suficient, mai mult aproape ca nu se poate. Acesta este sentimentul meu poate si pentru ca ma simt foarte aproape de PARINTELE CLEOPA. Din pacate nu l-am intalnit in timpul vietii, dar chiar si acum parca se simte ceva din prezenta lui in fiecare loc frumos de acolo.
Sigur ca si drumul prin padure de la schitul Sihla pana la pestera Sf. Teodora este minunat, as gresi sa nu-l amintesc pentru ca sunt niste peisaje absolut minunate...

Cine suntem noi?

Am putea spune ca suntem "Gheorghita" sau "Maria", am putea spune ca suntem "profesorul X" sau patronul celebrei firme "Y". Putem fi fiul sau fiica celebrilor "Z" sau omului de rand "ESCU"; ar putea fi o multime de posibilitati de raspunsuri...
Si totusi cine suntem noi cu adevarat: un amestec de trup si suflet, putin spirit, fiecare parte fiind in proportie variabila, fiecare cu nevoile sale.
Si daca ma gandesc bine, nici asta nu ne defineste foarte mult si nu ne deosebeste pe unii de altii.
Eu cred ca fiecare din noi este proiectia asupra celor din jurul nostru, suntem amintirile si sentimentele pe care le-am produs celor din jurul nostru.
Sigur ca ne proiectam atat iubirea, fericirea, bunatatea, faptele bune cat si tristetile, frustrarile, rautatile, egoismul.
Toate acestea raman in memoria afectiva a fiecarui om cu care ne-am intalnit in viata macar o singura data.
De fapt acestia suntem noi. Faptul ca deseori impresioneaza exteriorul unui om prin frumusete, eleganta, ostentatie, bogatie sau prin opusele acestora, este doar o etapa in evolutia fiecaruia dintre noi. In timp acestea se estompeaza si ramane doar amintirea faptelor bune sau mai putin bune, dupa caz...

Prezentul, ca o balanta intre trecut si viitor!

Am destule motive sa spun asta, am facut-o azi ca urmare a postarii unui articol pe un blog preferat.
Da, eu chiar cred ca pierdem ani si ani din viata traind in viitor, desigur cu gandul: visam ceea ce vrem sa facem, ce dorim sa realizam, pentru ca permanent nemultumirea prezentului ne da aripi sa visam pentru viitor. Desigur, este normal sa visam, atentie insa cat si ce!!!!
Apoi pierdem alti ani intorcandu-ne in trecut, amintindu-ne atatea vise spulberate sau fericiri trecute, perioade faste sau triste. Si asta tot pentru ca prezentul ne nemultumeste...
Dar prezentul nu cumva trebuie si el trait...in prezent? Nu cumva nemultumirile si frustrarile noastre pornesc de la un prezent netrait la timp?
Asa incat filozofia mea acum este sa traiesc in prezent, sa ma bucur de fiecare moment frumos oferit de viata, folosind experienta trecutului, dar privind cu incredere spre viitor! Este bine, este rau, vom vedea.
Prea ne-am obisnuit sa ne complicam existenta cu tot felul de nimicuri si de aceea sa ne simtim ca intr-o panza de paianjen. Am devenit mult prea pragmatici!
Daca ar fi sa ne analizam in oglinda personala, fara admiratori sau detractori, vom constata ca fericiti suntem cand traim cu adevarat. Fara fasoane, imposturi, pretiozitati, imitatii sau valori imprumutate...
Many of us crucify ourselves between two thieves - regret for the past and fear of the future. When one door closes, another opens; but we often look so long and so regretfully upon the closed door that we do not see the one which has opened for us.