Cand suntem copii asteptam surprizele celor care ne iubesc, asteptam pe Mos Craciun, Iepurasul, serbarea de sfarsit de an, petrecerile oferite de parinti cu diverse ocazii.
Apoi crestem, suntem adolescenti si asteptam sa primim un semn, o privire sau orice altceva de la cine ni se pare noua a fi baiatul(fata) cea mai cool din scoala, asteptam sa facem cunostinta cu el(ea) si sa putem avea prima intalnire...
Ajungem la prima tinerete, asteptam sa terminam studiile, sa ajungem cineva important, sa impresionam oricum prin ceva. Tot acum ne dorim mult sa intalnim marea dragoste, care uneori chiar vine.
Acum facem cele mai multe greseli in ceea ce priveste prioritatile pentru ca de cele mai multe ori ne intereseaza mult prea mult sa castigam multi bani sau sa ne cataram pe scara profesionala sau ierarhica, nestiind ca daca uitam de sufletul nostru, acesta in timp se va "atrofia". Mereu asteptam oportunitati profesionale, pozitii ierarhice acolo pe unde "se avanta vulturii", de aceea caderile pot fi deseori dureroase. Mie mi se pare ca exact la aceasta varsta de formare (20-30 de ani) pierdem din vedere sau chiar uitam sa traim cu adevarat.
Sau facem excese fara sens sau ne incrancenam prea mult sa "fim cineva", cand de fapt acum trebuie sa ne implinim in primul rand pe plan sufletesc, acum trebuie sa avem un sistem clar de valori, acum trebuie sa incepem sa fim cu adevarat oameni: carne si spirit; nu sa facem doar asta dar sa nu uitam ca suntem oameni si nu roboti!
Maturitatea o vom trai in functie de alegerile facute pana acum.
Daca ne-am implinit pe plan emotional, implinirea profesionala este mult usurata, esti mult mai motivat si totul merge din plin!
Daca in schimb ne-am schilodit sufletele din convingerea ca daca te implinesti intai profesional, cu sentimentele este mult mai simplu, facem cea mai mare greseala. Ajungem sa avem de toate dar sa gasim cu greu "sufletul pereche" si atunci degeaba am realizat atatea daca nu avem cu cine sa impartasim bucuria implinirii.
Acum incep crizele existentiale, marile rupturi, marile caderi sau marile ascensiuni.
Dupa 40 de ani incepem sa intelegem ce a fost bine (si incercam sa repetam acel bine), ce si cat am gresit ( si incercam sa reparam si sa recuperam timpul pierdut).
Dar asteptari avem si acum: sa vedem ce alegeri de viata au copiii nostri, asteptam sa treaca cu bine peste varstele dificile, asteptam sa termine studiile, asteptam sa-i vedem realizati si ne dorim din suflet sa nu repete greselile noastre.
...Si tot asa viata noastra este o mare asteptare.
Abia de cativa ani am inteles tot ce am scris mai sus si am inteles ca de fapt cel mai important lucru in viata este sa IUBESTI MEREU.
Sa-ti iubesti parintii si intreaga familie, sa-ti iubesti sotul(sotia), sa-ti iubesti copiii si prietenii, sa-ti iubesti meseria si colegii de serviciu, sa-ti iubesti dusmanii ( sau macar sa nu-i urasti!)
Iubirea este cu adevarat solutia pentru o viata implinita, dar ce tarziu intelegem asta!
Si ce simplu ar fi ca fiecare pas pe care il facem in viata, sa-l facem cu dragoste in suflete!
Iata un modus vivendi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu