Sufletul ca un palimpsest

De mult timp nu am mai simtit un sentiment atat de complex: o mare emotie, tristete, siguranta, dragoste, impletite cu o mare nostalgie.
Asta am trait intorcandu-ma la o parte din radacinile familiei din care provin. In acel sat minunat de munte de langa Vatra Dornei ( Neagra Sarului)unde dintre rudele apropiate mai este doar un unchi in varsta.
In schimb mergand la cimitir, am constatat cu tristete ca toti cei dragi, chiar foarte dragi- s-au "mutat" acolo...


Siguranta o simteam din faptul ca toti inaintasii mei sunt ca o temelie pe care se cladeste viata mea, una solida avand in vedere ca au fost niste oameni foarte valorosi.


Ratacind apoi prin sat, am vizitat scoala veche, construita dupa Primul Razboi Mondial de bunicul meu (care a fost si directorul scolii peste 30 de ani). In aceasta scoala s-a nascut si a trait mama mea, acolo a invatat in primii ani de scoala.


Am urcat apoi spre casa in care au locuit bunicii mei, unde mi-am trait aproape toate vacantele copilariei.
Dragostea fata de cei care au trait acolo si care m-au format in mare parte ca om, venea din sufletul meu si ma simteam si mandra si fericita ca i-am avut!
Fara vorbe, imi treceau prin fata ochilor imaginile atat de dragi mie: mamaia care ne urmarea cu privirea din pragul casei pana nu ne mai putea vedea, tataia, cu parul lui alb ca neaua, care mereu era langa fereastra si citea sau asculta stirile la radio, mamaia care dupa ce toti ne culcam se ruga indelung pentru binele nostru, tataia care m-a invatat prima oara sa scriu si care ne indemna mereu sa citim...


Toate au ramas doar in sufletul meu si s-au redesteptat acum cand am putut sa retraiesc in mare liniste acele amintiri!
Am stat in leaganul din curtea casei bunicilor ore intregi fara sa le simt trecerea pentru ca eram inconjurata de anii copilariei.

Imi doresc mult ca prin tot ce traiesc acum prin tot ceea ce fac sa nu stirbesc deloc frumosii oameni care mi-au daruit o minunata scara a valorilor.