Aniversare in cer....

Numar zilele inca de la inceputul lunii, asteptand nu cu bucurie vreun eveniment, ci cu mare durere, ziua de 30 septembrie cand era aniversarea mamei mele dragi. Nu pot sa nu-mi amintesc cu cata speranta numara lunile (atunci mai erau patru si pareau atat de usor de trecut) pana la aceasta sarbatorire. Iar eu speram atat de mult sa fie asa ca in fiecare an, alaturi de cei cativa oameni atat de dragi ei, amintindu-si momente nostime adunate in atatia ani.

Dar n-a fost sa fie asa, maine nu va fi cu noi iar eu nu pot avea decat o mare durere pe care trebuie sa o duc.... ca atatea altele.

Adevarul este ca trebuie sa mai treaca timpul.....

A venit toamna....

Ganduri despre realitatea imediata

Pentru ca m-am tot intrebat de multe ori de ce s-a schimbat atat de radical in rau sufletul Romanului, incep sa descifrez putin cate putin... Sigur ca sunt exceptii, sigur ca acestea sunt de luat in seama, de fapt tocmai acestea ne dau masura Adevarului si a Valorii.

Acum oamenii (atentie, minus exceptiile!) nu mai au adancime, nu mai au profunzime nici in sentimente nici in convingeri si nici in modul lor de exprimare in diferite domenii.

Constat acea continua hohoteala, acea bascalie si acea vehementa care nu au nici un suport clar, pentru ca scopul lor sunt ele insele. Din pacate!

"Bineinteles, pentru mine, "adevaratul, profundul Quijote” e cel care ne sugereaza ca important ar fi sa ne straduim pana la capat. Daca putem. Daca avem resurse. Daca ajungem sa credem ca nu “masura” ne poate scoate din mediocritate, ci harul (cine-l are!) de a dori, de a visa, de a iubi “fara masura”.” ~ Convorbiri cu Octavian Paler

Libertatea actuala, la nivel de cuvant, de gest, de manifestare - este nelimitata, nemarginita si dezvolta "la vedere" totul, nemaifiind necesare subtilitatea, dezvoltarea inspre interior. Totul devine spumos, galagios, necenzurat moral. Drept pentru care superficialitatea s-a dezvoltat exponential. Daca s-ar manifesta doar pe strada sau la petreceri poate nu m-ar durea atat de mult, dar se regaseste in educatie, sanatate, in legislatie, in justitie si atunci chiar nu-mi mai provoaca dispretul, ci chiar revolta adanca si ingrijorarea, pentru ca au fost afectati multi dintre cei mai dragi oameni din viata mea.

De aceea mie imi pasa, de aceea gasesc greu energia sa inaintez prin aceasta jungla care este viata noastra actuala.

Avand nevoia vitala sa echilibrez balanta mea interioara, uneori nu am ce pune pe al doilea taler...

Biografie

"Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă molcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară."

Lucian Blaga

"SCRIU"..... din Ana Blandiana

"Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens. Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu în stare să-l inventez. Şi nu mă refer atât la perenitatea lui, de altfel problematică, la ideala lui supravieţuire, cât la momentul naşterii sale, la intensitatea clipei de acum, salvatoare prin simpla sa apariţie din neant. "Orice carte este o sinucidere amânată" spune undeva Emil Cioran, rezumând cum nu se poate mai tranşant acest caracter salvator al trecerii în cuvânt. Salvator, dincolo de valoarea sau de perenitatea sa, prin simplul act al creării, din litere, a unui substitut de realitate mai comprehensibil (oricât de supra-realist ai fi!) decât realitatea, prin simplul fapt al aşezării în faţa vieţii nu a unei oglinzi (ar fi prea lipsit de speranţă!), ci a unui portret, a unei interpretări, egal depărtate de coşmar şi de joc. Altfel spus, caracterul salvator, exorcizant, al scrisului constă în calitatea lui aproape magică de a şti, de a fi în stare să insinueze bănuiala că, iată, chiar dacă a trăi nu are întotdeauna sens, a scrie nu poate să nu aibă. Astfel, şansa unei permanenţe (o, optimistul, răzbunătorul Exegi monumentum, pe care nu şi-l mai poate permite nici cel mai inconştient contemporan al bombei atomice!) devine şansa unei consistenţe şi argumentul unei speranţe.

Pentru că sunt convinsă că scrisul, mai mult chiar decât celelalte arte, este un bun conducător de umanitate şi cred, mă încăpăţânez să cred, în nevoia oamenilor de a fi umani. Cred că, aşa cum întreaga artă a lumii de până acum a izvorât din speranţă, credinţă şi iubire (mai precis, din suferinţa care a dat naştere şi a făcut atât de necesare aceste virtuţi cardinale), arta viitorului nu va putea face abstracţie de ele şi va exista, chiar, numai în măsura în care va fi în stare să le reinventeze: din disperare, din scepticism, din indiferenţă...

Îmi dau seama că ceea ce spun poate fi cu uşurinţă interpretat greşit ca un optimism fără acoperire, când nu e decât o descurajare fără margini. Dar mi se pare mai uşor să-mi asum naivitatea unui vis, decât inteligenţa unei negaţii."

Cum as mai putea completa ceea ce a scris atat de frumos Ana Blandiana?

Despre ce simt...

N-as fi crezut sa-mi fie atat de greu sa reincep sa scriu...

Am mai incercat de cateva ori si nu am putut sa leg cuvintele: pareau insuficiente, sarace, golite de sens, imposibil de combinat!

Ca sa scriu despre marea mea durere, chiar nu pot gasi "vorbe potrivite", dar as putea descrie drumul mental pe care-l fac zilnic, batatorit bine deja, intre marea disperare si bucurie, oprindu-ma uneori undeva la mijloc, pentru ca acolo nu mai simt nimic, sunt deodata un ceva fara reactii, fara putere, un fel de tabula rasa...

Disperarea o simt atunci cand inteleg cat de categorica si ireversibila este moartea pentru cei ramasi!

Bucuria o simt in suflet de fiecare data cand imi amintesc gandurile frumoase rostite cu multa dragoste in zilele de priveghere... Stiam putine din ele inainte! Poate uneori le intuiam doar, dar acum erau exprimate atat de clar si fara echivoc incat mi-au incalzit sufletul....

Mama a fost intotdeauna atat de modesta, i s-a parut mereu atat de normal sa fie buna in ceea ce face, in felul in care vorbeste, in felul in care rezolva problemele dorea sa fie atat de corecta, incat nu-si imagina normalitatea ca pe ceva care ar putea fi analizat sau rasplatit!

Dar normalitatea... aici este locul unde nu se ajunge aproape niciodata la un consens, nu este universal valabila!

Inteleg mai mult ca oricand ce satisfactii, ce impliniri poti avea ca profesor: niciodata de ordin material, intotdeauna prin amintirile lasate in sufletele fostilor elevi! Prin recunoasterea in timp a importantei pe care ai avut-o la un moment dat in alegerea carierei sau a unor atitudini, rezolvari, reactii...

Toate acestea si inca multe altele le-am ascultat si trait in zilele de priveghere, incredibil era doar ca se vorbea la trecut despre toate acestea, inclusiv despre mama!
Dar am simtit si simt atata bucurie ca am avut o mama atat de buna, atat de calda, atat de iubita si apreciata, careia niciodata nu i s-a parut prea greu sa ajute pe oricine avea nevoie de sprijin!

Sunt o Elena fericita!

Sunt o Elena foarte fericita!
Am primit urari de bine de la foarte multi prieteni, colegi, cunostinte, actuali sau fosti elevi!
Mult timp onomastica trecea nesarbatorita in vreun fel, pentru ca toti ma stiau drept Mirela si mai putini ca Elena.
In ultimul timp comunicarea mea cu cei din jur este mult limitata datorita perioadei atat de dificile prin care trec, asa incat nici nu ma gandeam ca isi vor aminti cativa de Mirela Elena... dar SURPRIZA! Si-au amintit foarte multi, neasteptat de multi!
Va multumesc din suflet ca nu m-ati uitat, va multumesc pentru gandurile frumoase si va doresc mult bine in viata! Faptul ca nu prea comunic sau ca nu prea dau semne de viata nu inseamna ca nu ma gandesc sau nu-mi pasa de voi!
Inseamna doar ca incerc sa inteleg ce mi se intampla, incerc sa gasesc o cale de "supravietuire" care sa ma ajute sa duc o existenta cat mai putin traumatizanta.
Asa incat, semnele voastre ca va pasa ma ajuta enorm in gasirea acestei cai si VA MULTUMESC!!!!!!!

Din nou despre limite: limitele nu exista?!

Imagine absolut descurajanta pentru oricine: pe un pat o mama bolnava, foarte bolnava, pe un alt pat copilul lovit rau de un coleg (sosit acasa dupa drumuri la spital, radiografii, discutii, durere, comprese, etc)... si prin casa cea care scriu, care nu mai gaseste decat puterea de a intelege ca nu-si poate permite luxul de a fi disperata...

Aproape ca nu poate sa se intample ceva rau astfel incat sa vina exasperarea!

Limita suportabilitatii a ajuns atat de sus, incat nu stiu ce ar trebui sa pateasca pentru a fi depasita?! Sau mai bine sa nu fiu curioasa? Da, mai bine!

Dar intrebari imi pot pune:

- cum se poate ca o asistenta medicala dintr-o scoala sa-l trimita acasa pe un copil cand acesta este plin de sange, cu o hemoragie continua?!

- cum se poate ca un copil sa loveasca pe un altul cu atata cruzime?

- cum este posibil ca o profesoara sa vorbeasca atat de urat cu elevii, incat in mod normal nu ar trebui sa astepte nici cea mai vaga urma de respect din partea lor...

Si ajung iar si iar la Ana Blandiana:

"Nimeni nu putea raspunde intrebarilor care, ele insele, nu asteptau atat un raspuns, cat o posibilitate de a nu mai fi puse"