N-as fi crezut sa-mi fie atat de greu sa reincep sa scriu...
Am mai incercat de cateva ori si nu am putut sa leg cuvintele: pareau insuficiente, sarace, golite de sens, imposibil de combinat!
Ca sa scriu despre marea mea durere, chiar nu pot gasi "vorbe potrivite", dar as putea descrie drumul mental pe care-l fac zilnic, batatorit bine deja, intre marea disperare si bucurie, oprindu-ma uneori undeva la mijloc, pentru ca acolo nu mai simt nimic, sunt deodata un ceva fara reactii, fara putere, un fel de tabula rasa...
Disperarea o simt atunci cand inteleg cat de categorica si ireversibila este moartea pentru cei ramasi!
Bucuria o simt in suflet de fiecare data cand imi amintesc gandurile frumoase rostite cu multa dragoste in zilele de priveghere... Stiam putine din ele inainte! Poate uneori le intuiam doar, dar acum erau exprimate atat de clar si fara echivoc incat mi-au incalzit sufletul....
Mama a fost intotdeauna atat de modesta, i s-a parut mereu atat de normal sa fie buna in ceea ce face, in felul in care vorbeste, in felul in care rezolva problemele dorea sa fie atat de corecta, incat nu-si imagina normalitatea ca pe ceva care ar putea fi analizat sau rasplatit!
Dar normalitatea... aici este locul unde nu se ajunge aproape niciodata la un consens, nu este universal valabila!
Inteleg mai mult ca oricand ce satisfactii, ce impliniri poti avea ca profesor: niciodata de ordin material, intotdeauna prin amintirile lasate in sufletele fostilor elevi! Prin recunoasterea in timp a importantei pe care ai avut-o la un moment dat in alegerea carierei sau a unor atitudini, rezolvari, reactii...
Toate acestea si inca multe altele le-am ascultat si trait in zilele de priveghere, incredibil era doar ca se vorbea la trecut despre toate acestea, inclusiv despre mama!
Dar am simtit si simt atata bucurie ca am avut o mama atat de buna, atat de calda, atat de iubita si apreciata, careia niciodata nu i s-a parut prea greu sa ajute pe oricine avea nevoie de sprijin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu