Imagine absolut descurajanta pentru oricine: pe un pat o mama bolnava, foarte bolnava, pe un alt pat copilul lovit rau de un coleg (sosit acasa dupa drumuri la spital, radiografii, discutii, durere, comprese, etc)... si prin casa cea care scriu, care nu mai gaseste decat puterea de a intelege ca nu-si poate permite luxul de a fi disperata...
Aproape ca nu poate sa se intample ceva rau astfel incat sa vina exasperarea!
Limita suportabilitatii a ajuns atat de sus, incat nu stiu ce ar trebui sa pateasca pentru a fi depasita?! Sau mai bine sa nu fiu curioasa? Da, mai bine!
Dar intrebari imi pot pune:
- cum se poate ca o asistenta medicala dintr-o scoala sa-l trimita acasa pe un copil cand acesta este plin de sange, cu o hemoragie continua?!
- cum se poate ca un copil sa loveasca pe un altul cu atata cruzime?
- cum este posibil ca o profesoara sa vorbeasca atat de urat cu elevii, incat in mod normal nu ar trebui sa astepte nici cea mai vaga urma de respect din partea lor...
Si ajung iar si iar la Ana Blandiana:
"Nimeni nu putea raspunde intrebarilor care, ele insele, nu asteptau atat un raspuns, cat o posibilitate de a nu mai fi puse"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu