"Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens. Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu în stare să-l inventez. Şi nu mă refer atât la perenitatea lui, de altfel problematică, la ideala lui supravieţuire, cât la momentul naşterii sale, la intensitatea clipei de acum, salvatoare prin simpla sa apariţie din neant. "Orice carte este o sinucidere amânată" spune undeva Emil Cioran, rezumând cum nu se poate mai tranşant acest caracter salvator al trecerii în cuvânt. Salvator, dincolo de valoarea sau de perenitatea sa, prin simplul act al creării, din litere, a unui substitut de realitate mai comprehensibil (oricât de supra-realist ai fi!) decât realitatea, prin simplul fapt al aşezării în faţa vieţii nu a unei oglinzi (ar fi prea lipsit de speranţă!), ci a unui portret, a unei interpretări, egal depărtate de coşmar şi de joc. Altfel spus, caracterul salvator, exorcizant, al scrisului constă în calitatea lui aproape magică de a şti, de a fi în stare să insinueze bănuiala că, iată, chiar dacă a trăi nu are întotdeauna sens, a scrie nu poate să nu aibă. Astfel, şansa unei permanenţe (o, optimistul, răzbunătorul Exegi monumentum, pe care nu şi-l mai poate permite nici cel mai inconştient contemporan al bombei atomice!) devine şansa unei consistenţe şi argumentul unei speranţe.
Pentru că sunt convinsă că scrisul, mai mult chiar decât celelalte arte, este un bun conducător de umanitate şi cred, mă încăpăţânez să cred, în nevoia oamenilor de a fi umani. Cred că, aşa cum întreaga artă a lumii de până acum a izvorât din speranţă, credinţă şi iubire (mai precis, din suferinţa care a dat naştere şi a făcut atât de necesare aceste virtuţi cardinale), arta viitorului nu va putea face abstracţie de ele şi va exista, chiar, numai în măsura în care va fi în stare să le reinventeze: din disperare, din scepticism, din indiferenţă...
Îmi dau seama că ceea ce spun poate fi cu uşurinţă interpretat greşit ca un optimism fără acoperire, când nu e decât o descurajare fără margini. Dar mi se pare mai uşor să-mi asum naivitatea unui vis, decât inteligenţa unei negaţii."
Cum as mai putea completa ceea ce a scris atat de frumos Ana Blandiana?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu