Cateodata nu-mi vine sa cred de cat de putin avem nevoie pentru a fi fericiti, cat de putin este necesar sa ne ridicam pe varfuri si sa o luam de la capat. Simti uneori ca esti lovit incat iti va fi imposibil sa te ridici si deodata incepi sa alergi, sa fii neasteptat de dinamic doar pentru ca ai primit o vorba buna, un zambet, o floare, o strangere de mana din partea cuiva caruia, minune!, nu-i esti indiferent! Caruia chiar ii pari interesant, frumos sufleteste, capabil cum tu nici nu te gandesti sa te consideri si mai cu seama ii pari necesar. Cred ca acesta este motivul pentru care, aparent inexplicabil, oamenii cazuti la pamant se ridica si nu numai ca vor continua sa traiasca frumos, dar o fac intr-un mod absolut stralucitor.
Acum inteleg cum se poate: cu cat viata te macina prin experiente nefaste, golul produs, cu cat este mai mare, cu atat poate cuprinde mai mult BINE si mai mult FRUMOS. Mai multa STRALUCIRE si mai multa IERTARE.
Si daca in aceasta metamorfoza, aparent complicata, apare si cuvantul de incurajare spus la timp si din tot sufletul, cum sa nu devii o adevarata forta?!
Iata o posibila explicatie.
Si in legatura cu IERTAREA, cu IUBIREA, imi amintesc o minunata poezie descoperita in studentie, care si acum dupa mai mult de 20 de ani mi se pare la fel de adevarata:
"Cand strivesti iarba
Si ea nu striga
Sa nu crezi
Ca n-o doare
Sau ca n-a simtit.
Tacerea ei
Devenita roua,
Este doar
Semnul intelegerii
Si-al iubirii!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu