Despre ce simt...

N-as fi crezut sa-mi fie atat de greu sa reincep sa scriu...

Am mai incercat de cateva ori si nu am putut sa leg cuvintele: pareau insuficiente, sarace, golite de sens, imposibil de combinat!

Ca sa scriu despre marea mea durere, chiar nu pot gasi "vorbe potrivite", dar as putea descrie drumul mental pe care-l fac zilnic, batatorit bine deja, intre marea disperare si bucurie, oprindu-ma uneori undeva la mijloc, pentru ca acolo nu mai simt nimic, sunt deodata un ceva fara reactii, fara putere, un fel de tabula rasa...

Disperarea o simt atunci cand inteleg cat de categorica si ireversibila este moartea pentru cei ramasi!

Bucuria o simt in suflet de fiecare data cand imi amintesc gandurile frumoase rostite cu multa dragoste in zilele de priveghere... Stiam putine din ele inainte! Poate uneori le intuiam doar, dar acum erau exprimate atat de clar si fara echivoc incat mi-au incalzit sufletul....

Mama a fost intotdeauna atat de modesta, i s-a parut mereu atat de normal sa fie buna in ceea ce face, in felul in care vorbeste, in felul in care rezolva problemele dorea sa fie atat de corecta, incat nu-si imagina normalitatea ca pe ceva care ar putea fi analizat sau rasplatit!

Dar normalitatea... aici este locul unde nu se ajunge aproape niciodata la un consens, nu este universal valabila!

Inteleg mai mult ca oricand ce satisfactii, ce impliniri poti avea ca profesor: niciodata de ordin material, intotdeauna prin amintirile lasate in sufletele fostilor elevi! Prin recunoasterea in timp a importantei pe care ai avut-o la un moment dat in alegerea carierei sau a unor atitudini, rezolvari, reactii...

Toate acestea si inca multe altele le-am ascultat si trait in zilele de priveghere, incredibil era doar ca se vorbea la trecut despre toate acestea, inclusiv despre mama!
Dar am simtit si simt atata bucurie ca am avut o mama atat de buna, atat de calda, atat de iubita si apreciata, careia niciodata nu i s-a parut prea greu sa ajute pe oricine avea nevoie de sprijin!

Sunt o Elena fericita!

Sunt o Elena foarte fericita!
Am primit urari de bine de la foarte multi prieteni, colegi, cunostinte, actuali sau fosti elevi!
Mult timp onomastica trecea nesarbatorita in vreun fel, pentru ca toti ma stiau drept Mirela si mai putini ca Elena.
In ultimul timp comunicarea mea cu cei din jur este mult limitata datorita perioadei atat de dificile prin care trec, asa incat nici nu ma gandeam ca isi vor aminti cativa de Mirela Elena... dar SURPRIZA! Si-au amintit foarte multi, neasteptat de multi!
Va multumesc din suflet ca nu m-ati uitat, va multumesc pentru gandurile frumoase si va doresc mult bine in viata! Faptul ca nu prea comunic sau ca nu prea dau semne de viata nu inseamna ca nu ma gandesc sau nu-mi pasa de voi!
Inseamna doar ca incerc sa inteleg ce mi se intampla, incerc sa gasesc o cale de "supravietuire" care sa ma ajute sa duc o existenta cat mai putin traumatizanta.
Asa incat, semnele voastre ca va pasa ma ajuta enorm in gasirea acestei cai si VA MULTUMESC!!!!!!!

Din nou despre limite: limitele nu exista?!

Imagine absolut descurajanta pentru oricine: pe un pat o mama bolnava, foarte bolnava, pe un alt pat copilul lovit rau de un coleg (sosit acasa dupa drumuri la spital, radiografii, discutii, durere, comprese, etc)... si prin casa cea care scriu, care nu mai gaseste decat puterea de a intelege ca nu-si poate permite luxul de a fi disperata...

Aproape ca nu poate sa se intample ceva rau astfel incat sa vina exasperarea!

Limita suportabilitatii a ajuns atat de sus, incat nu stiu ce ar trebui sa pateasca pentru a fi depasita?! Sau mai bine sa nu fiu curioasa? Da, mai bine!

Dar intrebari imi pot pune:

- cum se poate ca o asistenta medicala dintr-o scoala sa-l trimita acasa pe un copil cand acesta este plin de sange, cu o hemoragie continua?!

- cum se poate ca un copil sa loveasca pe un altul cu atata cruzime?

- cum este posibil ca o profesoara sa vorbeasca atat de urat cu elevii, incat in mod normal nu ar trebui sa astepte nici cea mai vaga urma de respect din partea lor...

Si ajung iar si iar la Ana Blandiana:

"Nimeni nu putea raspunde intrebarilor care, ele insele, nu asteptau atat un raspuns, cat o posibilitate de a nu mai fi puse"

Sa nu uit!

Imi tot propun de peste o saptamana sa scriu ceva, dar mereu simt ca mi se sterge orice urma de inspiratie! Si nu ma mir ca este asa!

Realitatea m-a adus intr-o situatie paradoxala: am acum o mare nevoie de prieteni si in acelasi timp stiu ca in comunicarea cu ei as fi atat de plictisitoare si lipsita de inspiratie incat sa-i las in pace este preferabil.

Pe de alta parte imi amintesc ceea ce incerca sa ma faca sa inteleg o buna prietena ca nu pot sa stiu ceea ce simte cineva de langa mine, ca nu am cum sa anticipez ce isi doreste sau nu-si doreste cineva, chiar foarte apropiat; asta pentru simplul motiv ca suntem diferiti unii fata de altii, chiar daca avem afinitati, avem trairi comune, experiente comune, bucurii/tristeti comune, TOTUSI, suntem diferiti!!!

Incep sa inteleg acum ca este asa, ca nu pot extrapola la intregul grup de prieteni, intregul colectiv de la serviciu, la intreaga familie, ceea ce simt eu.

Fiecare percepe altfel realitatea inconjuratoare.

Este ca atunci cand privind acelasi tablou sau orice lucrare de arta, fiecare poate intelege altceva, fiecaruia lucrarea respectiva ii transmite altceva.

De fapt chiar asa este, daca n-as uita uneori, ar fi minunat!

Puterea din noi

Este incredibil cata putere avem in noi, care ni se arata doar cand chiar avem nevoie de ea!

Ieri am asistat cu neputinta pentru prima oara, la marea suferinta a mamei, atat fizica cat si sufleteasca. Nu pot gasi multe vorbe pentru asta, dar ceea ce m-a socat si continua s-o faca, este neputinta mea: vad in fata ochilor o flacara care arde incet, discret, dreapta intotdeauna si care ma lumineaza si-mi incalzeste sufletul, desi eu ar trebui sa le fac toate acestea!

Cand am inteles ca momentul greu a trecut, am rasuflat usurata, daca poate exista asa ceva in contextul dat si m-am indreptat spre o intalnire pe care o programasem dinainte, cu cativa oameni dragi.

In mod normal nu as fi facut-o, as fi anulat-o, dar motivul era unul suficient de puternic incat sa ma mobilizeze. Nu stiu cum am ajuns la locul de intalnire, nu stiu ce am articulat la inceput, atat imi amintesc, ca ma gandeam cu groaza ca nu voi putea fi o prezenta agreabila si cat de bine m-as fi simtit daca m-as fi lasat usor, usor undeva jos, fara sa mai fac sau sa vorbesc nimic.

Am continuat insa drumul si incetul cu incetul, dupa ce am spus cateva amanunte despre ce mi s-a intamplat, am inceput sa gandesc limpede si sa incui tot ceea ce ma duruse inainte.

Deodata am simtit flacara care m-a luminat si mi-a incalzit sufletul si am inteles din acel moment ca sunt salvata. Trecusem peste o mare prapastie si eram deja pe partea cealalta! Stiam ca de fapt imi face bine prezenta unor prieteni, mi-ar face bine orice activitate langa ei, este ceea ce ma mobilizeaza intotdeauna.

Important este ca mama, chiar daca este atat de bolnava, are o lumina in sufletul ei care imi va da mereu energia de care am nevoie.

.... si inca ceva foarte important: omul este dotat cu o putere incredibila interioara, doar ca ea ni se arata doar in masura in care chiar avem nevoie, atat si nu mai mult!

Si tot mama mi-a dat inca o lectie azi. Rugata sa scrie cateva cuvinte intr-o brosura despre fratele ei, a carui moarte a indurerat-o mult cu doi ani in urma, a descris tristetea si apoi a scris ceva ce m-a impresionat mult: ca atunci cand ai un mare necaz sa "pui o floare in suflet si un zambet in coltul gurii pentru a-l trece mai usor" adica exact ceea ce am reusit ieri!

RAUL si BINELE

"Alerg şi acum să găsesc locul unde
Să mă aşez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul încetează-nainte
De a-i descoperi hotarul
Şi reîncepe-nainte
De-a şti până unde e binele."

Lumina

Chiar nu-mi vine sa cred cat de repede au venit Sarbatorile de Pasti si cat de repede au trecut, ca un fum!

A fost soare, pana azi, ceea ce m-a bucurat mult de tot, au fost emotii, au fost bucurii, au fost surprize, lacrimi, a fost lumina..... a fost cate putin din toate!

Astazi imi fac deja planuri pentru ce va urma. Ce va urma? Drumuri, rezolvari de probleme, apoi din nou emotii, surprize, bucurii, lacrimi..... si tot asa roata vietii trece peste toate mereu.

James Blunt, foarte drag sufletului, meu spune asa de frumos:

"How I wish I could walk through the doors of my mind;
Hold memory close at hand,
Help me understand the years.
How I wish I could choose between Heaven and Hell.
How I wish I would save my soul.
I'm so cold from fear.

I guess it's time I run far, far away; find comfort in pain,
All pleasure's the same: it just keeps me from trouble.
Hides my true shape, like Dorian Gray.
I've heard what they say, but I'm not here for trouble.
It's more than just words: it's just tears and rain."