"Rasfoiam" cateva din gandurile scrise anul trecut in lunile ianuarie, februarie, martie... Eram imediat dupa aflarea diagnosticului radical dat mamei, dar era inca faza in care speram sa ni se intample o minune. Constatam atunci cat de ocupata eram, cat de putin timp acordam celor dragi, dar continuam in acelasi ritm, desigur! Apoi intelegeam iar si iar cat de vulnerabili suntem in fata celor apropiati, motiv pentru care putem fi raniti de acestia foarte adanc; ma intrebam cand sau ce ar trebui sa mi se intample pentru a nu mai crede ca pot salva omenirea, ca fara mine ar sta lumea pe loc.... si continuam sa tin drumul drept chiar daca in spate duceam multe, prea multe poveri!
Iata ca acum am inteles ce a trebuit sa se intample in viata mea, pentru a ma intoarce spre mine si spre ai mei mai mult decat o faceam inainte.
Pierderea mamei, trairea acelor saptamani in care asistam neputincioasa la topirea ei ca o lumanare, demnitatea cu care a infruntat suferinta si grija pe care ne-o purta tot noua in acele momente grele, m-au schimbat foarte mult...
Abia dupa aceasta experienta dureroasa am putut extrage din viata mea de pana acum ceea ce conteaza cu adevarat. Din pacate invatam din intamplari zguduitoare pentru noi, dupa ce intelegem si traim ideile de "irepetabil" si de "implacabil".
Dar daca ceva poate fi schimbat in bine, inseamna ca nu-i totul pierdut.
Constat schimbarea, o inteleg, nu stiu daca este bine sau rau - viitorul mi-o va spune. In acelasi timp toate cate au fost pana acum nu-mi provoaca mari orgolii sau mari regrete; le privesc doar ca pe experiente formatoare, arderi modelatoare.
.... Si iar la Phoenix am ajuns!
draga mea, te admir mult pentru faptul ca gasesti timpul si mai ales puterea necesare sa continui sa scrii aici.
RăspundețiȘtergere