Zadarnic....

Observ ca ori nu scriu cu lunile, ori am revelatii zi de zi....

Astazi a fost o zi care asa cum a inceput, asa s-a sfarsit: prost! Dar pentru ca m-a "lovit" din nou o constatare, scrisul este binevenit.

Totul a pornit de la actualitatea de criza, dar de aici niciodata nu stii unde poti ajunge: azi a ajuns la nimicul (asa ziceau ei) care a fost atitudinea luata in decembrie '89 de catre cei care au iesit in strada. Ceea ce ma mira nu era conceptia sau viziunea (pentru ca fiecare e liber sa-si construiasca una), cu argumente (desigur!!!).
Ceea ce m-a dezamagit profund a fost atitudinea de plictiseala, sila, deja-vu-ul zilnic, sictirul - dar fara niciun alt argument. Tendinta aceasta de a minimaliza orice valori, de orice natura, care s-a intins in randul oamenilor ca o epidemie, ma sperie uneori, alteori ma revolta atat de mult, incat cu greu pot verbaliza.
Incercam sa spun ca totusi, oricare au fost parghiile care le-au declansat, tinerii, copiii, femeile si barbatii care au murit, au crezut in bine, in libertate......

"Nu!!!" mi s-a spus, "lasa ca stim noi ca puterile lumii sunt de vina"......

"Da!" am spus, "probabil ca asa este, dar......oamenii au murit"......

Desigur ca am gresit spunand toate astea. Si inutil...

Da, a functionat perfect directia catre dezbinare si distrugere a oricarui sistem de valori, "profesorii" si-au facut datoria.

Suntem vietuitoare cu sufletele goale, nimic nu ne mai misca, sau poate doar lipsurile materiale, adica: pana aici!

Nealegere

"Adusă la marea judecată
Care se termină prin trimiterea pe pământ,
Eu, găsită nevinovată,
Am primit dreptul
Să mă aleg pe mine.
Dar nu bărbat, şi nu femeie,
Şi nici un animal n-am vrut să fiu,
Şi nici o pasăre, şi nici o plantă.
Se-aud secundele căzând
Din marele drept de-a alege
Se-aud lovindu-se de piatră:
Nu, nu, nu, nu.
Zadarnic adusă la judecată,
Zadarnic nevinovată."

Ana Blandiana

Despre ardere

"Rasfoiam" cateva din gandurile scrise anul trecut in lunile ianuarie, februarie, martie... Eram imediat dupa aflarea diagnosticului radical dat mamei, dar era inca faza in care speram sa ni se intample o minune. Constatam atunci cat de ocupata eram, cat de putin timp acordam celor dragi, dar continuam in acelasi ritm, desigur! Apoi intelegeam iar si iar cat de vulnerabili suntem in fata celor apropiati, motiv pentru care putem fi raniti de acestia foarte adanc; ma intrebam cand sau ce ar trebui sa mi se intample pentru a nu mai crede ca pot salva omenirea, ca fara mine ar sta lumea pe loc.... si continuam sa tin drumul drept chiar daca in spate duceam multe, prea multe poveri!

Iata ca acum am inteles ce a trebuit sa se intample in viata mea, pentru a ma intoarce spre mine si spre ai mei mai mult decat o faceam inainte.

Pierderea mamei, trairea acelor saptamani in care asistam neputincioasa la topirea ei ca o lumanare, demnitatea cu care a infruntat suferinta si grija pe care ne-o purta tot noua in acele momente grele, m-au schimbat foarte mult...

Abia dupa aceasta experienta dureroasa am putut extrage din viata mea de pana acum ceea ce conteaza cu adevarat. Din pacate invatam din intamplari zguduitoare pentru noi, dupa ce intelegem si traim ideile de "irepetabil" si de "implacabil".

Dar daca ceva poate fi schimbat in bine, inseamna ca nu-i totul pierdut.

Constat schimbarea, o inteleg, nu stiu daca este bine sau rau - viitorul mi-o va spune. In acelasi timp toate cate au fost pana acum nu-mi provoaca mari orgolii sau mari regrete; le privesc doar ca pe experiente formatoare, arderi modelatoare.

.... Si iar la Phoenix am ajuns!