luni, 28 iunie 2010

"SCRIU"..... din Ana Blandiana



"Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens. Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu în stare să-l inventez. Şi nu mă refer atât la perenitatea lui, de altfel problematică, la ideala lui supravieţuire, cât la momentul naşterii sale, la intensitatea clipei de acum, salvatoare prin simpla sa apariţie din neant. "Orice carte este o sinucidere amânată" spune undeva Emil Cioran, rezumând cum nu se poate mai tranşant acest caracter salvator al trecerii în cuvânt. Salvator, dincolo de valoarea sau de perenitatea sa, prin simplul act al creării, din litere, a unui substitut de realitate mai comprehensibil (oricât de supra-realist ai fi!) decât realitatea, prin simplul fapt al aşezării în faţa vieţii nu a unei oglinzi (ar fi prea lipsit de speranţă!), ci a unui portret, a unei interpretări, egal depărtate de coşmar şi de joc. Altfel spus, caracterul salvator, exorcizant, al scrisului constă în calitatea lui aproape magică de a şti, de a fi în stare să insinueze bănuiala că, iată, chiar dacă a trăi nu are întotdeauna sens, a scrie nu poate să nu aibă. Astfel, şansa unei permanenţe (o, optimistul, răzbunătorul Exegi monumentum, pe care nu şi-l mai poate permite nici cel mai inconştient contemporan al bombei atomice!) devine şansa unei consistenţe şi argumentul unei speranţe.
Pentru că sunt convinsă că scrisul, mai mult chiar decât celelalte arte, este un bun conducător de umanitate şi cred, mă încăpăţânez să cred, în nevoia oamenilor de a fi umani. Cred că, aşa cum întreaga artă a lumii de până acum a izvorât din speranţă, credinţă şi iubire (mai precis, din suferinţa care a dat naştere şi a făcut atât de necesare aceste virtuţi cardinale), arta viitorului nu va putea face abstracţie de ele şi va exista, chiar, numai în măsura în care va fi în stare să le reinventeze: din disperare, din scepticism, din indiferenţă...
Îmi dau seama că ceea ce spun poate fi cu uşurinţă interpretat greşit ca un optimism fără acoperire, când nu e decât o descurajare fără margini. Dar mi se pare mai uşor să-mi asum naivitatea unui vis, decât inteligenţa unei negaţii."

Cum as mai putea completa ceea ce a scris atat de frumos Ana Blandiana?

miercuri, 16 iunie 2010

Despre ce simt...


N-as fi crezut sa-mi fie atat de greu sa reincep sa scriu...
Am mai incercat de cateva ori si nu am putut sa leg cuvintele: pareau insuficiente, sarace, golite de sens, imposibil de combinat!
Ca sa scriu despre marea mea durere, chiar nu pot gasi "vorbe potrivite", dar as putea descrie drumul mental pe care-l fac zilnic, batatorit bine deja, intre marea disperare si bucurie, oprindu-ma uneori undeva la mijloc, pentru ca acolo nu mai simt nimic, sunt deodata un ceva fara reactii, fara putere, un fel de tabula rasa...
Disperarea o simt atunci cand inteleg cat de categorica si ireversibila este moartea pentru cei ramasi!
Bucuria o simt in suflet de fiecare data cand imi amintesc gandurile frumoase rostite cu multa dragoste in zilele de priveghere... Stiam putine din ele inainte! Poate uneori le intuiam doar, dar acum erau exprimate atat de clar si fara echivoc incat mi-au incalzit sufletul....
Mama a fost intotdeauna atat de modesta, i s-a parut mereu atat de normal sa fie buna in ceea ce face, in felul in care vorbeste, in felul in care rezolva problemele dorea sa fie atat de corecta, incat nu-si imagina normalitatea ca pe ceva care ar putea fi analizat sau rasplatit!


Dar normalitatea... aici este locul unde nu se ajunge aproape niciodata la un consens, nu este universal valabila!
Inteleg mai mult ca oricand ce satisfactii, ce impliniri poti avea ca profesor: niciodata de ordin material, intotdeauna prin amintirile lasate in sufletele fostilor elevi! Prin recunoasterea in timp a importantei pe care ai avut-o la un moment dat in alegerea carierei sau a unor atitudini, rezolvari, reactii...

Toate acestea si inca multe altele le-am ascultat si trait in zilele de priveghere, incredibil era doar ca se vorbea la trecut despre toate acestea, inclusiv despre mama!
Dar am simtit si simt atata bucurie ca am avut o mama atat de buna, atat de calda, atat de iubita si apreciata, careia niciodata nu i s-a parut prea greu sa ajute pe oricine avea nevoie de sprijin!