duminică, 23 mai 2010

Sunt o Elena fericita!


Sunt o Elena foarte fericita!
Am primit urari de bine de la foarte multi prieteni, colegi, cunostinte, actuali sau fosti elevi!
Mult timp onomastica trecea nesarbatorita in vreun fel, pentru ca toti ma stiau drept Mirela si mai putini ca Elena.
In ultimul timp comunicarea mea cu cei din jur este mult limitata datorita perioadei atat de dificile prin care trec, asa incat nici nu ma gandeam ca isi vor aminti cativa de Mirela Elena... dar SURPRIZA! Si-au amintit foarte multi, neasteptat de multi!
Va multumesc din suflet ca nu m-ati uitat, va multumesc pentru gandurile frumoase si va doresc mult bine in viata! Faptul ca nu prea comunic sau ca nu prea dau semne de viata nu inseamna ca nu ma gandesc sau nu-mi pasa de voi!
Inseamna doar ca incerc sa inteleg ce mi se intampla, incerc sa gasesc o cale de "supravietuire" care sa ma ajute sa duc o existenta cat mai putin traumatizanta.
Asa incat, semnele voastre ca va pasa ma ajuta enorm in gasirea acestei cai si VA MULTUMESC!!!!!!!

miercuri, 19 mai 2010

Din nou despre limite: limitele nu exista?!

Imagine absolut descurajanta pentru oricine: pe un pat o mama bolnava, foarte bolnava, pe un alt pat copilul lovit rau de un coleg (sosit acasa dupa drumuri la spital, radiografii, discutii, durere, comprese, etc)... si prin casa cea care scriu, care nu mai gaseste decat puterea de a intelege ca nu-si poate permite luxul de a fi disperata...
Aproape ca nu poate sa se intample ceva rau astfel incat sa vina exasperarea!
Limita suportabilitatii a ajuns atat de sus, incat nu stiu ce ar trebui sa pateasca pentru a fi depasita?! Sau mai bine sa nu fiu curioasa? Da, mai bine!
Dar intrebari imi pot pune:
- cum se poate ca o asistenta medicala dintr-o scoala sa-l trimita acasa pe un copil cand acesta este plin de sange, cu o hemoragie continua?!
- cum se poate ca un copil sa loveasca pe un altul cu atata cruzime?
- cum este posibil ca o profesoara sa vorbeasca atat de urat cu elevii, incat in mod normal nu ar trebui sa astepte nici cea mai vaga urma de respect din partea lor...
Si ajung iar si iar la Ana Blandiana:
"Nimeni nu putea raspunde intrebarilor care, ele insele, nu asteptau atat un raspuns, cat o posibilitate de a nu mai fi puse"

miercuri, 12 mai 2010

Sa nu uit!

Imi tot propun de peste o saptamana sa scriu ceva, dar mereu simt ca mi se sterge orice urma de inspiratie! Si nu ma mir ca este asa!
Realitatea m-a adus intr-o situatie paradoxala: am acum o mare nevoie de prieteni si in acelasi timp stiu ca in comunicarea cu ei as fi atat de plictisitoare si lipsita de inspiratie incat sa-i las in pace este preferabil.
Pe de alta parte imi amintesc ceea ce incerca sa ma faca sa inteleg o buna prietena ca nu pot sa stiu ceea ce simte cineva de langa mine, ca nu am cum sa anticipez ce isi doreste sau nu-si doreste cineva, chiar foarte apropiat; asta pentru simplul motiv ca suntem diferiti unii fata de altii, chiar daca avem afinitati, avem trairi comune, experiente comune, bucurii/tristeti comune, TOTUSI, suntem diferiti!!!
Incep sa inteleg acum ca este asa, ca nu pot extrapola la intregul grup de prieteni, intregul colectiv de la serviciu, la intreaga familie, ceea ce simt eu.
Fiecare percepe altfel realitatea inconjuratoare.
Este ca atunci cand privind acelasi tablou sau orice lucrare de arta, fiecare poate intelege altceva, fiecaruia lucrarea respectiva ii transmite altceva.
De fapt chiar asa este, daca n-as uita uneori, ar fi minunat!