duminică, 28 februarie 2010

Puterea gandului


Doua idei care mi-au alimentat gandurile (in mod pozitiv!) astazi, nu e minunat?
De un timp eram destul de lipsita de inspiratie, chiar mi se parea ca incep sa simt un usor gust al durerii, neputintei amestecate cu cel al blazarii...
Ieri mi-a fost dat sa aud un sfat, sa-l inteleg si sa-l doresc in viata mea: sa incep orice gand, sfat, orice fraza sa inceapa prin idei afirmative. Adica sa-l elimin pe NU din limbajul meu.
Este foarte simplu si pozitiv: decat sa-mi spun ca eu nu pot sa mai duc o viata atat de saraca in evenimente, as putea spune ca mi-as dori sa traiesc o viata in care sa am anumite evenimente care mi-ar bucura sufletul.
In loc sa spun ca nu-mi place limbajul sau ca destest ideile cuiva, as putea afirma ca apreciez modul de gandire al unuia sau ca admir limbajul altcuiva... pare simplu, nu?
Nu stiu de fapt cat este de simplu, dar cert este ca in felul acesta se induce un flux pozitiv in interior si implicit in exterior!

A doua idee care mi-a revelat o extraordinara realitate a fost cea care porneste de la un experiment aparent foarte simplu: daca se actioneaza asupra unor particule de nisip cu un sunet de o anumita frecventa, se produce o vibratie, care la randul ei produce o reasezare a acelor particule (desigur la nivel molecular).
De aici, imaginand gandurile ca niste sunete care produc vibratii ( vezi activitatea sistemului nervos), acestea pot fi pozitive sau negative in functie de gandurile care le-au produs. Nu este extraordinar? Si aceasta vibratie produce atat in noi cat si in exterior o anume imagine... definita in acest caz impresie.
Asa s-ar explica "puterea gandului" sau efectul unui "gand pozitiv" sau pur si simplu se poate explica de ce se afirma mereu ca oamenii isi folosesc doar sub 5% din capacitatea creierului.

duminică, 14 februarie 2010

Simple paradoxuri...

In ultimul timp ma intorc tot mai des catre autorii dragi, in gandurile carora ma regasesc atat de mult!
In atmosfera in care traiesc eu, care sper ca este trecatoare si sper ca este printre exceptiile prezentului, am timp tot mai putin timp pentru mine si pentru cei dragi mie...
In schimb, paradoxurile vietii cotidiene (nu cele metafizice!) si durerile generate de cei din jurul meu (rare dar apasate), ma gasesc intotdeauna nepregatita.
Tintesc perfect cei care ma iau in "vizor" pentru ca de multe ori, simtindu-i prietenosi sau cu intentii bune, sunt descoperita in fata lor. Stiu ca uneori si eu sunt vinovata pentru ranile primite...
Toate aceste intamplari exista, sunt reale si nu pot interveni transformandu-le si nici macar eludandu-le. As putea incerca doar sa-mi promit mie sa fiu mai putin vulnerabila, mai putin accesibila, sa nu-mi mai fac un scop din a preintampina orice tristete a celor din jurul meu, sa ma intorc mai mult spre ceea ce conteaza cel mai mult in acest moment al vietii mele.
Si pentru ca vorbeam de randuri scrise de altii, iata cateva ganduri foarte dragi mie. Din pacate nu retin autoarea, poezia fiind transcrisa dintr-un ziar, in anii '80 - din "Romania Literara".
"Cand strivesti iarba
Si ea nu striga,
Sa nu crezi ca n-o doare
Sau ca n-a simtit.
Tacerea ei, devenita roua,
Este doar semnul intelegerii
Si-al iertarii"

joi, 11 februarie 2010

"Lacrimile"


"Cand izgonit din cuibul vesniciei
intaiul om
trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri,
il chinuiau mustrandu-l
lumina, zarea, norii - si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul -
si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.
Odata, istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil intaiul om
cazu cu fata-n pulberea pamantului:
"Stapane, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta impaienjeneste-mi ochii
cu-n giulgiu,
sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zambetele Evei si nici norii,
caci vezi - lumina lor ma doare.
Si-atunci Milostivul intr-o clipa de-ndurare
ii dete lacrimile."
Lucian Blaga

marți, 9 februarie 2010

Cand timpul incremeneste

Senzatie de oprire a timpului in loc, de transformare a propriei persoane intr-o stana de piatra, intr-un sloi de gheata, aflata in imposibilitate de reactie...
Cred ca doar de doua ori in viata mi s-a mai intamplat: in momentele dinaintea Marii Treceri a tatalui meu si cand Serban s-a ratacit prin munti si l-am cautat vreo doua ore, timp in care ma simteam fara viata, paralizata........... si acum doua saptamani la aflarea vestii cumplite care mi-a transformat viata intr-o vesnica lupta intre datoriile zilnice si tristetea fara margini!
Acest balans este greu, dureros si greu de depasit daca nu as avea cativa prieteni care ma sustin, chiar si prin simpla lor existenta.