Happy New Year (ABBA)

Un an mai frumos, cu mai multa sanatate, cu mai multa liniste in suflete, cu prieteni adevarati, cu o familie fericita mereu alaturi!!!!
LA MULTI ANI!!!!!

Craciun fericit, Merry Christmas!!!!!!!

Doresc tuturor prietenilor un Craciun fericit, cu liniste si senin in suflete si cu cei dragi alaturi!!!!!

Dida Drăgan - Fir de iarbă

Pentru toti cei care sufera in tacere si-si depasesc durerile cu demnitate!

Vivaldi - Winter

Se apropie sfarsitul anului

Se apropie vacanta de iarna si sfarsitul anului, moment de bilant intotdeauna pentru mine.
Cate bucurii, cata durere, cata tristete, cata fericire, cata dragoste, cate impliniri, cate neimpliniri, cati prieteni pierduti, cati prieteni ramasi, cata generozitate, intelepciune, rezistenta,......si cate altele!!!!!
Ma mai gandesc la toate acestea, am timp pana la sfarsitul anului!
Cert este ca anul acesta am avut asa o imensa durere, fara margini, devastatoare, incat celelalte vin doar ca si consecinte.....
Stiu ca nu mai suntem aceiasi, mereu ne transformam acceptand sau ignorand, suferind sau luptand cu realitatea inconjuratoare...... desigur toate pe un suport initial, mai mult sau mai putin rezistent!

F. Schubert - Serenade

Am ascultat-o recent si mi-a facut mare placere reintalnirea!!!!

Sase luni...

Acum sase luni am trait cel mai dureros moment din viata mea... si inca il mai traiesc!

Decembrie....

Will you cry..

Fragmente de ganduri....

Mamă

"E tot mai frig,
Străinătatea mă pătrunde,
Pe cum mă urc se şterge drumul înapoi.
E-atâta depărtare pân' la tine,
Că s-ar putea-nălţa biserici
Să mijlocească rugile-ntre noi."
Ana Blandiana

Despre ziduri si flori

Cred ca fiecare om poate fi comparat cu o "constructie" mai mult sau mai putin frumoasa, impresionanta, sofisticata, dupa cum simte si este in fapt sau dupa cum vrea sa fie sau sa para. Fapt este ca de-a lungul anilor adaugam cate o caramida, cate un detaliu sau, dimpotriva, daramam sau schimbam cate ceva. Suntem foarte absorbiti de aceasta munca, uitand aproape de tot ceea ce este in jurul nostru. Devenim tot mai preocupati de "zidirea" noastra....

Sigur ca facem si sacrificii, ce zidire exista fara sacrificii: familie, prietenii, iubiri, amintiri, si cate altele!

Cand simtim ca este cam ceea ce am dorit, urmeaza o mare intrebare: Si acum ce urmeaza? Acum sunt fericit? Imi este mai bine?

Privind in jurul nostru vedem doar turnuri, dar unde sunt oamenii????

Sigur ca se poate intampla uneori ca din turnuri sa ramana doar niste ruine, sigur ca unele pot fi minunate, dar tot niste ziduri reci raman, fara viata!

Am observat adesea, mai ales in ultima vreme, oameni carora nu le lipseste nimic in sfera materiala. Ba chiar le prisoseste, profesional sunt apreciati, in schimb sunt nefericiti. Le lipseste viata personala, prietenii adevarati, dragostea: le- au zidit in turnurile lor!

Pentru a nu gresi trebuie sa spun ca pana la un punct este absolut normal sa zidim, dar din cand in cand sa ne oprim, sa ne uitam in jurul nostru si sa ne bucuram de fiecare clipa frumoasa. Timpul tace si trece, cum obisnuieste cineva drag sa spuna!

Apoi sa mai punem cate o caramida, dar sa mai mirosim si cate o floare!

Ajungi intr-un moment al vietii, cand ii pierzi pe cei dragi, cei care au insemnat enorm pentru tine, au insemnat practic temelia pe care ai cladit, intelegi cat de mult au insemnat, cat de mult te-au ajutat si iubit, dar intelegi ca nu-i vei mai avea alaturi niciodata in aceasta viata.

Deodata te simti foarte singur si trist si cu regrete, dar fara solutii imediate!

Asa ca nu uitati: in timp ce va construti pe voi insiva puneti-va din cand in cand cate o floare pentru ca frumosul din jur sa va insoteasca mereu!

Ganduri...

Am reinceput cursurile, in calitate de studenta! De data aceasta, spre deosebire de prima oara, o fac din convingerea ca este ceea ce imi doresc si mi se potriveste. Desigur sunt disfunctii si acum. Din cauze conjuncturale, atitudinale, materiale, emotionale... si atatea altele. Dar luate in ansamblu, cursurile sunt motivante si-mi confirma asteptarile. Exceptiile uneori ma sperie, ma fac sa renunt, dar imediat ma redresez, privind inainte si ignorandu-le pe cat posibil....

Cursul de duminica a avut un mare impact asupra mea. Mi-a dat mult de gandit prin caile nenumarate pe care mi le-a deschis. Am gasit in acest fel explicatii la o multime de situatii conflictuale pe care le-am avut de-a lungul timpului. Am inteles sursa unora si explicatia reactiilor in multe din cazuri. Ma ajuta mult acest gen de intelegere. Ma inteleg mai bine pe mine si pe ceilalti.

O alta noutate ar fi ca am reinceput sa cant la chitara... Serban si-a descoperit aceasta pasiune, iar eu am redescoperit-o alaturi de el!

Si uite asa am doua motive pentru care viata poate fi frumoasa, chiar si atunci cand sufletul este greu de durere... Pierderea mamei nu o pot inca depasi in niciun plan, dar gasirea unor motive de a merge inainte sunt foarte reconfortante si... e foarte bine ca exista!

Din nou Ana Blandiana

"Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.

Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun - acesta e argumentul.

Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele - vă amintiţi? - le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.

Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale."

ANA BLANDIANA - CARANTINA-

Aniversare in cer....

Numar zilele inca de la inceputul lunii, asteptand nu cu bucurie vreun eveniment, ci cu mare durere, ziua de 30 septembrie cand era aniversarea mamei mele dragi. Nu pot sa nu-mi amintesc cu cata speranta numara lunile (atunci mai erau patru si pareau atat de usor de trecut) pana la aceasta sarbatorire. Iar eu speram atat de mult sa fie asa ca in fiecare an, alaturi de cei cativa oameni atat de dragi ei, amintindu-si momente nostime adunate in atatia ani.

Dar n-a fost sa fie asa, maine nu va fi cu noi iar eu nu pot avea decat o mare durere pe care trebuie sa o duc.... ca atatea altele.

Adevarul este ca trebuie sa mai treaca timpul.....

A venit toamna....

Ganduri despre realitatea imediata

Pentru ca m-am tot intrebat de multe ori de ce s-a schimbat atat de radical in rau sufletul Romanului, incep sa descifrez putin cate putin... Sigur ca sunt exceptii, sigur ca acestea sunt de luat in seama, de fapt tocmai acestea ne dau masura Adevarului si a Valorii.

Acum oamenii (atentie, minus exceptiile!) nu mai au adancime, nu mai au profunzime nici in sentimente nici in convingeri si nici in modul lor de exprimare in diferite domenii.

Constat acea continua hohoteala, acea bascalie si acea vehementa care nu au nici un suport clar, pentru ca scopul lor sunt ele insele. Din pacate!

"Bineinteles, pentru mine, "adevaratul, profundul Quijote” e cel care ne sugereaza ca important ar fi sa ne straduim pana la capat. Daca putem. Daca avem resurse. Daca ajungem sa credem ca nu “masura” ne poate scoate din mediocritate, ci harul (cine-l are!) de a dori, de a visa, de a iubi “fara masura”.” ~ Convorbiri cu Octavian Paler

Libertatea actuala, la nivel de cuvant, de gest, de manifestare - este nelimitata, nemarginita si dezvolta "la vedere" totul, nemaifiind necesare subtilitatea, dezvoltarea inspre interior. Totul devine spumos, galagios, necenzurat moral. Drept pentru care superficialitatea s-a dezvoltat exponential. Daca s-ar manifesta doar pe strada sau la petreceri poate nu m-ar durea atat de mult, dar se regaseste in educatie, sanatate, in legislatie, in justitie si atunci chiar nu-mi mai provoaca dispretul, ci chiar revolta adanca si ingrijorarea, pentru ca au fost afectati multi dintre cei mai dragi oameni din viata mea.

De aceea mie imi pasa, de aceea gasesc greu energia sa inaintez prin aceasta jungla care este viata noastra actuala.

Avand nevoia vitala sa echilibrez balanta mea interioara, uneori nu am ce pune pe al doilea taler...

Biografie

"Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă molcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară."

Lucian Blaga

"SCRIU"..... din Ana Blandiana

"Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens. Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu în stare să-l inventez. Şi nu mă refer atât la perenitatea lui, de altfel problematică, la ideala lui supravieţuire, cât la momentul naşterii sale, la intensitatea clipei de acum, salvatoare prin simpla sa apariţie din neant. "Orice carte este o sinucidere amânată" spune undeva Emil Cioran, rezumând cum nu se poate mai tranşant acest caracter salvator al trecerii în cuvânt. Salvator, dincolo de valoarea sau de perenitatea sa, prin simplul act al creării, din litere, a unui substitut de realitate mai comprehensibil (oricât de supra-realist ai fi!) decât realitatea, prin simplul fapt al aşezării în faţa vieţii nu a unei oglinzi (ar fi prea lipsit de speranţă!), ci a unui portret, a unei interpretări, egal depărtate de coşmar şi de joc. Altfel spus, caracterul salvator, exorcizant, al scrisului constă în calitatea lui aproape magică de a şti, de a fi în stare să insinueze bănuiala că, iată, chiar dacă a trăi nu are întotdeauna sens, a scrie nu poate să nu aibă. Astfel, şansa unei permanenţe (o, optimistul, răzbunătorul Exegi monumentum, pe care nu şi-l mai poate permite nici cel mai inconştient contemporan al bombei atomice!) devine şansa unei consistenţe şi argumentul unei speranţe.

Pentru că sunt convinsă că scrisul, mai mult chiar decât celelalte arte, este un bun conducător de umanitate şi cred, mă încăpăţânez să cred, în nevoia oamenilor de a fi umani. Cred că, aşa cum întreaga artă a lumii de până acum a izvorât din speranţă, credinţă şi iubire (mai precis, din suferinţa care a dat naştere şi a făcut atât de necesare aceste virtuţi cardinale), arta viitorului nu va putea face abstracţie de ele şi va exista, chiar, numai în măsura în care va fi în stare să le reinventeze: din disperare, din scepticism, din indiferenţă...

Îmi dau seama că ceea ce spun poate fi cu uşurinţă interpretat greşit ca un optimism fără acoperire, când nu e decât o descurajare fără margini. Dar mi se pare mai uşor să-mi asum naivitatea unui vis, decât inteligenţa unei negaţii."

Cum as mai putea completa ceea ce a scris atat de frumos Ana Blandiana?

Despre ce simt...

N-as fi crezut sa-mi fie atat de greu sa reincep sa scriu...

Am mai incercat de cateva ori si nu am putut sa leg cuvintele: pareau insuficiente, sarace, golite de sens, imposibil de combinat!

Ca sa scriu despre marea mea durere, chiar nu pot gasi "vorbe potrivite", dar as putea descrie drumul mental pe care-l fac zilnic, batatorit bine deja, intre marea disperare si bucurie, oprindu-ma uneori undeva la mijloc, pentru ca acolo nu mai simt nimic, sunt deodata un ceva fara reactii, fara putere, un fel de tabula rasa...

Disperarea o simt atunci cand inteleg cat de categorica si ireversibila este moartea pentru cei ramasi!

Bucuria o simt in suflet de fiecare data cand imi amintesc gandurile frumoase rostite cu multa dragoste in zilele de priveghere... Stiam putine din ele inainte! Poate uneori le intuiam doar, dar acum erau exprimate atat de clar si fara echivoc incat mi-au incalzit sufletul....

Mama a fost intotdeauna atat de modesta, i s-a parut mereu atat de normal sa fie buna in ceea ce face, in felul in care vorbeste, in felul in care rezolva problemele dorea sa fie atat de corecta, incat nu-si imagina normalitatea ca pe ceva care ar putea fi analizat sau rasplatit!

Dar normalitatea... aici este locul unde nu se ajunge aproape niciodata la un consens, nu este universal valabila!

Inteleg mai mult ca oricand ce satisfactii, ce impliniri poti avea ca profesor: niciodata de ordin material, intotdeauna prin amintirile lasate in sufletele fostilor elevi! Prin recunoasterea in timp a importantei pe care ai avut-o la un moment dat in alegerea carierei sau a unor atitudini, rezolvari, reactii...

Toate acestea si inca multe altele le-am ascultat si trait in zilele de priveghere, incredibil era doar ca se vorbea la trecut despre toate acestea, inclusiv despre mama!
Dar am simtit si simt atata bucurie ca am avut o mama atat de buna, atat de calda, atat de iubita si apreciata, careia niciodata nu i s-a parut prea greu sa ajute pe oricine avea nevoie de sprijin!

Sunt o Elena fericita!

Sunt o Elena foarte fericita!
Am primit urari de bine de la foarte multi prieteni, colegi, cunostinte, actuali sau fosti elevi!
Mult timp onomastica trecea nesarbatorita in vreun fel, pentru ca toti ma stiau drept Mirela si mai putini ca Elena.
In ultimul timp comunicarea mea cu cei din jur este mult limitata datorita perioadei atat de dificile prin care trec, asa incat nici nu ma gandeam ca isi vor aminti cativa de Mirela Elena... dar SURPRIZA! Si-au amintit foarte multi, neasteptat de multi!
Va multumesc din suflet ca nu m-ati uitat, va multumesc pentru gandurile frumoase si va doresc mult bine in viata! Faptul ca nu prea comunic sau ca nu prea dau semne de viata nu inseamna ca nu ma gandesc sau nu-mi pasa de voi!
Inseamna doar ca incerc sa inteleg ce mi se intampla, incerc sa gasesc o cale de "supravietuire" care sa ma ajute sa duc o existenta cat mai putin traumatizanta.
Asa incat, semnele voastre ca va pasa ma ajuta enorm in gasirea acestei cai si VA MULTUMESC!!!!!!!

Din nou despre limite: limitele nu exista?!

Imagine absolut descurajanta pentru oricine: pe un pat o mama bolnava, foarte bolnava, pe un alt pat copilul lovit rau de un coleg (sosit acasa dupa drumuri la spital, radiografii, discutii, durere, comprese, etc)... si prin casa cea care scriu, care nu mai gaseste decat puterea de a intelege ca nu-si poate permite luxul de a fi disperata...

Aproape ca nu poate sa se intample ceva rau astfel incat sa vina exasperarea!

Limita suportabilitatii a ajuns atat de sus, incat nu stiu ce ar trebui sa pateasca pentru a fi depasita?! Sau mai bine sa nu fiu curioasa? Da, mai bine!

Dar intrebari imi pot pune:

- cum se poate ca o asistenta medicala dintr-o scoala sa-l trimita acasa pe un copil cand acesta este plin de sange, cu o hemoragie continua?!

- cum se poate ca un copil sa loveasca pe un altul cu atata cruzime?

- cum este posibil ca o profesoara sa vorbeasca atat de urat cu elevii, incat in mod normal nu ar trebui sa astepte nici cea mai vaga urma de respect din partea lor...

Si ajung iar si iar la Ana Blandiana:

"Nimeni nu putea raspunde intrebarilor care, ele insele, nu asteptau atat un raspuns, cat o posibilitate de a nu mai fi puse"

Sa nu uit!

Imi tot propun de peste o saptamana sa scriu ceva, dar mereu simt ca mi se sterge orice urma de inspiratie! Si nu ma mir ca este asa!

Realitatea m-a adus intr-o situatie paradoxala: am acum o mare nevoie de prieteni si in acelasi timp stiu ca in comunicarea cu ei as fi atat de plictisitoare si lipsita de inspiratie incat sa-i las in pace este preferabil.

Pe de alta parte imi amintesc ceea ce incerca sa ma faca sa inteleg o buna prietena ca nu pot sa stiu ceea ce simte cineva de langa mine, ca nu am cum sa anticipez ce isi doreste sau nu-si doreste cineva, chiar foarte apropiat; asta pentru simplul motiv ca suntem diferiti unii fata de altii, chiar daca avem afinitati, avem trairi comune, experiente comune, bucurii/tristeti comune, TOTUSI, suntem diferiti!!!

Incep sa inteleg acum ca este asa, ca nu pot extrapola la intregul grup de prieteni, intregul colectiv de la serviciu, la intreaga familie, ceea ce simt eu.

Fiecare percepe altfel realitatea inconjuratoare.

Este ca atunci cand privind acelasi tablou sau orice lucrare de arta, fiecare poate intelege altceva, fiecaruia lucrarea respectiva ii transmite altceva.

De fapt chiar asa este, daca n-as uita uneori, ar fi minunat!

Puterea din noi

Este incredibil cata putere avem in noi, care ni se arata doar cand chiar avem nevoie de ea!

Ieri am asistat cu neputinta pentru prima oara, la marea suferinta a mamei, atat fizica cat si sufleteasca. Nu pot gasi multe vorbe pentru asta, dar ceea ce m-a socat si continua s-o faca, este neputinta mea: vad in fata ochilor o flacara care arde incet, discret, dreapta intotdeauna si care ma lumineaza si-mi incalzeste sufletul, desi eu ar trebui sa le fac toate acestea!

Cand am inteles ca momentul greu a trecut, am rasuflat usurata, daca poate exista asa ceva in contextul dat si m-am indreptat spre o intalnire pe care o programasem dinainte, cu cativa oameni dragi.

In mod normal nu as fi facut-o, as fi anulat-o, dar motivul era unul suficient de puternic incat sa ma mobilizeze. Nu stiu cum am ajuns la locul de intalnire, nu stiu ce am articulat la inceput, atat imi amintesc, ca ma gandeam cu groaza ca nu voi putea fi o prezenta agreabila si cat de bine m-as fi simtit daca m-as fi lasat usor, usor undeva jos, fara sa mai fac sau sa vorbesc nimic.

Am continuat insa drumul si incetul cu incetul, dupa ce am spus cateva amanunte despre ce mi s-a intamplat, am inceput sa gandesc limpede si sa incui tot ceea ce ma duruse inainte.

Deodata am simtit flacara care m-a luminat si mi-a incalzit sufletul si am inteles din acel moment ca sunt salvata. Trecusem peste o mare prapastie si eram deja pe partea cealalta! Stiam ca de fapt imi face bine prezenta unor prieteni, mi-ar face bine orice activitate langa ei, este ceea ce ma mobilizeaza intotdeauna.

Important este ca mama, chiar daca este atat de bolnava, are o lumina in sufletul ei care imi va da mereu energia de care am nevoie.

.... si inca ceva foarte important: omul este dotat cu o putere incredibila interioara, doar ca ea ni se arata doar in masura in care chiar avem nevoie, atat si nu mai mult!

Si tot mama mi-a dat inca o lectie azi. Rugata sa scrie cateva cuvinte intr-o brosura despre fratele ei, a carui moarte a indurerat-o mult cu doi ani in urma, a descris tristetea si apoi a scris ceva ce m-a impresionat mult: ca atunci cand ai un mare necaz sa "pui o floare in suflet si un zambet in coltul gurii pentru a-l trece mai usor" adica exact ceea ce am reusit ieri!

RAUL si BINELE

"Alerg şi acum să găsesc locul unde
Să mă aşez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul încetează-nainte
De a-i descoperi hotarul
Şi reîncepe-nainte
De-a şti până unde e binele."

Lumina

Chiar nu-mi vine sa cred cat de repede au venit Sarbatorile de Pasti si cat de repede au trecut, ca un fum!

A fost soare, pana azi, ceea ce m-a bucurat mult de tot, au fost emotii, au fost bucurii, au fost surprize, lacrimi, a fost lumina..... a fost cate putin din toate!

Astazi imi fac deja planuri pentru ce va urma. Ce va urma? Drumuri, rezolvari de probleme, apoi din nou emotii, surprize, bucurii, lacrimi..... si tot asa roata vietii trece peste toate mereu.

James Blunt, foarte drag sufletului, meu spune asa de frumos:

"How I wish I could walk through the doors of my mind;
Hold memory close at hand,
Help me understand the years.
How I wish I could choose between Heaven and Hell.
How I wish I would save my soul.
I'm so cold from fear.

I guess it's time I run far, far away; find comfort in pain,
All pleasure's the same: it just keeps me from trouble.
Hides my true shape, like Dorian Gray.
I've heard what they say, but I'm not here for trouble.
It's more than just words: it's just tears and rain."

Nichita Stanescu

Astazi ar fi implinit 77 de ani...

Am recitit cateva din poezii, am vizionat un interviu cu el.... si ce mai pot face, decat sa ofer o farama din gandurile lui frumoase, adanci si vii.

Acelasi Gand

Fereste-te sa ai dreptate
Când esti îndragostit!
Mai bine sa ai umbra,
mai bine sa ai raza,
mai bine sa ai lacrima,
mai bine sa ai orice altceva!
Un om îndragostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristetea are dreptate.
Tu, mai bine sa ai bolovani,
mai bine sa ai vulturi,
mai bine sa ai albul zapezii!

Ploaie în luna lui Marte

(...)

O sa te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.

Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Intrebari retorice

Niciodata nu am dorit sa aflu limita de suportabilitate, nici a mea si nici a altora... E ceva care oricum difera de la om la om si are atatea nuante incat e greu de estimat.

Cu toate acestea in ultimele luni constat - cu o oarecare admiratie uneori, alteori cu o pornire autocritica - ca scara mea de limite se duce tot mai sus, incat nu stiu daca sa ma bucur sau sa fiu chiar speriata!?

In ceea ce priveste limitele suferintei altora, poate ca ma dor mai mult decat ale mele. Este bine? Este rau? Inca mai reflectez!

Tagore

Am primit ieri cateva citate din Tagore care sunt atat de frumoase si atat de adevarate, incat nu pot sa le tin doar pentru mine:

"If you cry because the sun has disappeared from your life, your tears will prevent you see the stars."

"Sky kiss the earth with rain, the earth kiss the sky by flowers."

Fireflies said to stars : "Scholars say that your light will be extinguished sometime".Stars not answered.

"It is very simple to be happy, but it is very hard to be simple"

(R Tagore)

Multumesc, Serban!

Am vrut initial sa scriu despre disperare, deznadejde si alte ganduri triste, DAR mi-am amintit o explicatie impresionanta si optimista a unei intamplari frumoase pe care am avut-o de 8 Martie. La spectacolul scolii noastre dedicat acestei zile si primaverii, in timp ce ascultam o melodie despre mame, despre dorinta noastra de a le avea mereu alaturi, desigur am avut emotii mari si chiar mi-a transmis o mare tristete. In acel moment a aparut copilul meu care ma cauta sa ma felicite pentru ziua mamelor. Nu apucase s-o faca de dimineata...

Momentul a fost unul foarte emotionant, incat si Mihai care canta pe scena l-a observat si l-a amintit. A fost un exemplu de coincidenta fericita care ne releva partea luminoasa a vietii noastre.

Care este simbolul gasit de o prietena? Foarte frumos si adevarat: sa-mi amintesc in momentele de disperare legate de mama mea, ca la randul meu sunt mama si de faptul ca baiatul meu are aceeasi nevoie de mine si ma iubeste la fel de mult. Multumesc, Serban!

Ca pleaca mereu cate cineva din viata noastra, unii pentru totdeauna, altii temporar, unii lasa amintiri frumoase, altii rani adanci, este ceva foarte adevarat, asa este de fapt viata noastra: un lung sir de plecari si sosiri!

Dar faptul ca avem langa noi pe tot parcursul vietii oameni care ne iubesc, care chiar au nevoie de noi, care ne raman alaturi la fericire sau durere (chiar daca sunt plecati, avand sufletele langa noi) de care avem si noi nevoie, este o mare binecuvantare!

Despre schimbari...

Gandindu-ma mult in ultima vreme la cum ne schimbam cu trecerea timpului noi, OAMENII, constat ca schimbarile vin pe negandite, dupa perioade lungi de acumulari. Desigur nu ma refer la acumulari materiale, ci de ordin emotional, spiritual, in domeniul experientei sau in ceea ce inseamna cunoastere.
Schimbarea pare brusca, pare ca ne gaseste nepregatiti, ne surprinde, cand de fapt rezultatul simtit este cel final. Procesul de transformare poate dura ani, iar noi il simtim deodata in fiinta noastra si nu-l intelegem sau nu stim sa-l gestionam.
Ma gandeam la atatea schimbari pe care le-am descoperit in mine, nu stiu cand au aparut, dar din momentul in care s-au nascut, intelegeam evenimentele care le-au generat.
Cat despre suferintele generatoare de schimbari... pot scrie acum cu detasare, fara ura si fara regrete. Le privesc ca pe sanse oferite de soarta. Sansa de intregire, de perfectionare, de autointelegere, de autocunoastere, de cunoastere a celorlalti oameni din jurul nostru, sansa de a renaste prin ardere. Citeam azi o idee care mi-a placut mult: cu trecerea timpului iubim tot mai mult primavara. Suntem mai visatori, mai nostalgici. Diferentele de atitudine in fata diverselor situatii, inseamna tocmai efectele schimbarilor din noi.
Astea toate pentru ca, asa cum spunea dragul de Petre Tutea:
"Omul este un animal rational si perfectibil"

Q.E.D.

Parerea mea!

Oricat as vrea sau mai precis oricat de mult as spera ca urcusurile si coborasurile din ultima vreme sa nu ma fi schimbat cu nimic esential, sa fiu aceeasi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat sau ca si cum as fi fost atat de puternica incat toate au trecut pe sub talpile mele incaltate..............
....EI, BINE,......EROARE!!!!!! SURPRIZA!
Nu mai sunt aceeasi!
Mai precis am cateva modificari esentiale: simt unele impliniri care ma motiveaza deseori, ma mobilizeaza sa nu ma las infranta.
Dar simt si unele rani provocate de altii care imi amintesc (a cata oara?) cat de vulnerabili suntem in fata apropiatilor nostri.
Cu toate acestea, cu bune si rele laolalta, imi promit mereu ca voi trece peste toate si ca singura solutie pentru a nu mai fi ranita, ar fi sa am incredere cel mai mult in ceea ce pot face eu pentru mine si pentru altii, nu in ceea ce ar putea face altii pentru mine! Trebuie pastrata acea distanta sanatoasa, confortabila, trebuie respectate acele grade de libertate vitale deseori.
.....Parerea mea!

Puterea gandului

Doua idei care mi-au alimentat gandurile (in mod pozitiv!) astazi, nu e minunat?
De un timp eram destul de lipsita de inspiratie, chiar mi se parea ca incep sa simt un usor gust al durerii, neputintei amestecate cu cel al blazarii...
Ieri mi-a fost dat sa aud un sfat, sa-l inteleg si sa-l doresc in viata mea: sa incep orice gand, sfat, orice fraza sa inceapa prin idei afirmative. Adica sa-l elimin pe NU din limbajul meu.
Este foarte simplu si pozitiv: decat sa-mi spun ca eu nu pot sa mai duc o viata atat de saraca in evenimente, as putea spune ca mi-as dori sa traiesc o viata in care sa am anumite evenimente care mi-ar bucura sufletul.
In loc sa spun ca nu-mi place limbajul sau ca destest ideile cuiva, as putea afirma ca apreciez modul de gandire al unuia sau ca admir limbajul altcuiva... pare simplu, nu?
Nu stiu de fapt cat este de simplu, dar cert este ca in felul acesta se induce un flux pozitiv in interior si implicit in exterior!

A doua idee care mi-a revelat o extraordinara realitate a fost cea care porneste de la un experiment aparent foarte simplu: daca se actioneaza asupra unor particule de nisip cu un sunet de o anumita frecventa, se produce o vibratie, care la randul ei produce o reasezare a acelor particule (desigur la nivel molecular).
De aici, imaginand gandurile ca niste sunete care produc vibratii ( vezi activitatea sistemului nervos), acestea pot fi pozitive sau negative in functie de gandurile care le-au produs. Nu este extraordinar? Si aceasta vibratie produce atat in noi cat si in exterior o anume imagine... definita in acest caz impresie.
Asa s-ar explica "puterea gandului" sau efectul unui "gand pozitiv" sau pur si simplu se poate explica de ce se afirma mereu ca oamenii isi folosesc doar sub 5% din capacitatea creierului.

Simple paradoxuri...

In ultimul timp ma intorc tot mai des catre autorii dragi, in gandurile carora ma regasesc atat de mult!
In atmosfera in care traiesc eu, care sper ca este trecatoare si sper ca este printre exceptiile prezentului, am timp tot mai putin timp pentru mine si pentru cei dragi mie...
In schimb, paradoxurile vietii cotidiene (nu cele metafizice!) si durerile generate de cei din jurul meu (rare dar apasate), ma gasesc intotdeauna nepregatita.
Tintesc perfect cei care ma iau in "vizor" pentru ca de multe ori, simtindu-i prietenosi sau cu intentii bune, sunt descoperita in fata lor. Stiu ca uneori si eu sunt vinovata pentru ranile primite...
Toate aceste intamplari exista, sunt reale si nu pot interveni transformandu-le si nici macar eludandu-le. As putea incerca doar sa-mi promit mie sa fiu mai putin vulnerabila, mai putin accesibila, sa nu-mi mai fac un scop din a preintampina orice tristete a celor din jurul meu, sa ma intorc mai mult spre ceea ce conteaza cel mai mult in acest moment al vietii mele.
Si pentru ca vorbeam de randuri scrise de altii, iata cateva ganduri foarte dragi mie. Din pacate nu retin autoarea, poezia fiind transcrisa dintr-un ziar, in anii '80 - din "Romania Literara".
"Cand strivesti iarba
Si ea nu striga,
Sa nu crezi ca n-o doare
Sau ca n-a simtit.
Tacerea ei, devenita roua,
Este doar semnul intelegerii
Si-al iertarii"

"Lacrimile"

"Cand izgonit din cuibul vesniciei
intaiul om
trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri,
il chinuiau mustrandu-l
lumina, zarea, norii - si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul -
si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.
Odata, istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil intaiul om
cazu cu fata-n pulberea pamantului:
"Stapane, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta impaienjeneste-mi ochii
cu-n giulgiu,
sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zambetele Evei si nici norii,
caci vezi - lumina lor ma doare.
Si-atunci Milostivul intr-o clipa de-ndurare
ii dete lacrimile."

Lucian Blaga

Cand timpul incremeneste

Senzatie de oprire a timpului in loc, de transformare a propriei persoane intr-o stana de piatra, intr-un sloi de gheata, aflata in imposibilitate de reactie...

Cred ca doar de doua ori in viata mi s-a mai intamplat: in momentele dinaintea Marii Treceri a tatalui meu si cand Serban s-a ratacit prin munti si l-am cautat vreo doua ore, timp in care ma simteam fara viata, paralizata........... si acum doua saptamani la aflarea vestii cumplite care mi-a transformat viata intr-o vesnica lupta intre datoriile zilnice si tristetea fara margini!

Acest balans este greu, dureros si greu de depasit daca nu as avea cativa prieteni care ma sustin, chiar si prin simpla lor existenta.

Cred in prieteni!

"Cred in prieteni... in vindecarea adusa de lacrimi, rasete, in povesti impartasite si in legaturile formate din incredere si adevar... .....Cred in puterea mainii ce o strange pe alta in clipe de durere, in miracolul zambetelor si imbratisarilor spontane... ....Prietenul e ca o lumanare, iti face lumina cand se lasa intunericul. ...Am invatat ca oricat de bun iti este un prieten, oricum el te va rani din cand in cand...Iar TU trebuie sa-l ierti pentru asta!!! ...Daca iubesti pe cineva ierti orice greseala...."

" Dati-mi un punct de sprijin"

Citeam cu o saptamana in urma o postare de pe un blog favorit, cu titlul "Ma declar invins". M-a impresionat mult, mai ales ca venea de la cineva care este un om puternic, inteligent, care vede limpede realitatea. Totusi se declara invins! Atunci mi-am pus problema daca as putea ajunge si eu in situatia de a face o astfel de declaratie dura: si am raspuns in gand "CATEGORIC NU"!

Dar iata ca nu a trecut mult timp si trebuie sa scriu si eu: MA DECLAR INVINSA!

Sigur ca nu este ceva definitiv, desigur pot aparea solutii sau schimbari dar azi, vineri - 22 ianuarie 2010 CHIAR MA SIMT INVINSA. De ce?

Din cauza socului pe care l-am avut si-l am la aflarea diagnosticului cuiva foarte drag, din cauza realitatii obiective (de ordin politic, social, economic) care ma dezamageste in mod sistematic, din cauza unui absurd pe care-l traiesc alaturi de fiul meu si care se refera la un sistem educational adesea bolnav si din cauza slabiciunii de care dau dovada cand vreau sa schimb radical ceva in viata mea.

Prea des trebuie sa-i spun copilului meu de 13 ani sa faca abstractie de un fapt sau de altul si ca adevarata bogatie sta in propriile calitati acumulate in suflet, in cunostintele reale pe care le are.

Prea des trebuie sa-i explic importanta cinstei si onoarei versus modele de falsa valoare bazate DOAR pe detinerea de bani.

Si lista ar putea continua dar n-are rost atata timp cat nu am si solutii.

Atentie insa: azi ma declar invinsa, fara putere de reactie, dar NU in credinta mea in bine, in frumos, in valoare, in adevar, in dragoste, in prietenie.

...Doar ca am obosit putin!

Viata

"Nu-ti fie frica sa faci un pas mare. Nu poti trece o prapastie din doua sarituri mici."

David Lloyd George

"Viata inseamna a transforma constant in lumina si in flacara tot ceea ce suntem si tot ce intalnim."

Friedrich Nietzsche

"Tragedia vietii nu este ca se termina atat de repede, ci ca asteptam atat de mult sa o incepem."

W. M. Lewis

"Stiind ca vom muri, sa gasim aici un argument pentru a iubi si mai mult viata."

"Poate ca viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul."

Octavian Paler

Peisaj de iarna

Desi la o prima analiza drumurile obligatorii la Iasi ar parea sa fie obositoare si impovaratoare, de fapt cele trei ore la plecare si trei ore la intoarcere sunt printre putinele ore in care am timp sa-mi fac ordine in ganduri, in planuri de tot felul si am timp sa inteleg ceea ce nu inteleg in fuga continua din timpul saptamanii...

Iar daca peisajele sunt frumoase (asa cum au fost ieri si azi), muzica acceptabila ( uneori incredibil de buna!) atunci chiar este minunat. Azi era atat de frumos afara, soare, zapada stralucitoare, iar copacii.....copacii pur si simplu m-au fascinat. Doar tulpinile erau intunecate, crengile erau imbracate in alb, era totul incredibil de imaculat! In timp ce prin minte imi treceau franturi de amintiri si ganduri de tot felul, prin fata ochilor era numai lumina si puritate. Asta mi-a creat o stare foarte buna, pozitiva si chiar am parasit orice gand negativ, bucurandu-ma de frumosul care mi se infatisa! Chiar ma gandeam cat de frumos ar fi de strabatut una din vaile Campulungului, cu piciorul.... dar ......CAND?

Sigur ca ajunsa acasa m-am afundat din nou in problemele cotidiene, grijile dinaintea fiecarei saptamani si povestea frumoasa s-a frant pentru un timp.

Dar mi-a prilejuit o mare bucurie!

Libertatea!

"Freedom is just another word for nothing left to lose"
Janis Joplin — "Me & Bobby Mc Gee"

Trebuie sa mai reflectez la asta!!!

This too shall pass...

"...As long as day follows night, there is hope.
Nothing stays the same forever.
This too shall pass."

Din nou o mana imbatranita si uracioasa imi sterge visul pe care incercam sa-l fauresc in minte si in suflet ca totusi suntem un spatiu cu oameni frumosi, ca totusi suntem un loc in care cei buni inving, ca totusi se poate ca binele sa invinga raul.
Da, este asa dar pentru foarte scurt timp si foarte, foarte rar!
Ramasitele schiloade ale trecutului apar periodic si murdaresc orice urma de renastere. Cat timp va trebui sa mai treaca pentru ca aceste urate semne sa fie doar amintiri?
Cati dintre noi vor mai trebui sa aleaga drumul pribegiei si al strainatatii pentru a putea trai normal? Cand va redeveni AICI locul de ACASA?
Oare cati visatori frumosi vor mai trebui sa redevina tristi roboti doar pentru a putea supravietui ritmului, mentalitatii, modelelor sarace in trairi dar poleite in aur?????
Eu care intotdeauna am crezut ca facand bine celor din jur ( tuturor este imposibil) sau celor care aveau nevoie, voi fi eu insami fericita (si chiar eram!), eu care am putut aproape mereu sa pasesc inainte chiar daca o multime de argumente m-ar fi putut opri, eu care am spus intotdeauna ca daca avem un un mic grup in care suntem fericiti, putem eluda uratul din jur, ei bine, eu care am fost intotdeauna o militanta pentru OPTIMISM, incep sa cred ca in acest minunat edificiu apar unele fisuri. Materialul care parea imbatabil da semne de slabiciune. Sau pur si simplu poate am obosit?!

"Smile Smile
pain when you torture
And the missing plague
Your days sad empty
Smiles when it's over
When nothing remains
Do your lovely dream
Smile when the sun lose light
And you feel a cross
In your tired aching shoulders
Smile is lying to your pain
And to see that you smile
Everyone will assume
What you are happy ..."

Charles Chaplin

La multi ani, 2010!

Un an bun si cu impliniri tuturor!
A trecut si Revelionul, a trecut si vacanta si iata-ma la inceput de an si la inceput de saptamana din nou la scoala.
Dimineata m-am distrat vazand un titlu la televizor, legat de depresia post-vacanta! Culmea este ca nu era o gluma, era o discutie foarte interesanta cu un psiholog care prezenta solutii pentru preintampinarea unui asemenea sindrom.
Pai cu siguranta dupa ce vezi asa o emisiune chiar incepi sa simti ca ai o depresie... Glumesc! De fapt este posibil sa se intample si asa! Ca dovada azi la scoala chiar s-a vorbit despre asta si s-a confirmat de catre cativa colegi starea...
Interesant!
Eu nu simt deloc o depresie pentru ca a inceput scoala, simt doar ca sunt deseori straina si chiar ma intristeaza realitatea obiectiva care ma inconjoara, visele si dorintele celor din jurul meu. Stiu ca nici eu si nici ei nu reprezentam etalonul, stiu ca nici unul din noi nu detine adevarul suprem, cel absolut, dar mai stiu ca adesea mi-as dori sa mai atenuez putin sau sa nu vad prapastiile care se creeaza uneori intre oameni. Dar despre aceste diferente nu vreau sa vorbesc acum. Poate altadata!
Ne vorbea azi o colega despre tristetea pe care o simte de multe ori cand isi da seama ca-i lipseste cineva drag cu care sa vorbeasca de toate, sa aiba vise comune, sa planga sau sa rada pentru aceleasi lucruri! De asta era putin trista la inceput de an.

Si eu simt de multe ori la fel, prea multi prieteni dragi au plecat departe, prea rar am langa mine un umar pe care sa ma sprijin, pe care sa rad sau sa plang!
Tot astazi vorbeam cu altcineva despre cat de important (spuneam eu) sau cat de fals (spunea ea) este sa vrei sa ai un feedback din partea cuiva referitor la unele din momentele importante din viata, mai precis atunci cand te poti (sau nu) pune in pielea celuilalt pentru a da o alternativa, a aproba sau dezaproba un comportament. Imi place sa descopar mereu alte si alte impresii, alte si alte reactii sau atitudini. Iata cum doar intr-o singura zi poti descoperi o paleta intreaga de ganduri, de trairi.
SI ATUNCI CUM SA NU ASEMAN, CU MARE CONVINGERE, GANDURILE NOASTRE CU UN CARUSEL?