Simple ganduri

"People are often unreasonable, illogical and self-centred;
Forgive them anyway."
E bine? Sigur ca da, e mai mica povara....
E usor? Sigur ca nu!

Weekend la Iasi

Desi ar trebui sa scriu despre inceputul anului scolar, astazi fiind prima zi de scoala din acesta, simt nevoia sa scriu despre cu totul altceva. Tot despre un inceput, dar un inceput al meu personal.

Saptamana trecuta a fost una din cele mai dificile saptamani ale acestui an: zile dificile am mai avut, dar fiecare zi dintr-o saptamana sa fie dificila, este ceva destul de rar...

Fapt este ca a trebuit sa iau o decizie foarte importanta privind viitorul meu profesional. A cata oara in ultimii 19 ani?!

De data aceasta a fost mai dificil pentru ca implicatiile sunt atat de natura sufleteasca cat si materiala, familiala, profesionala, etc

M-am hotarat sa fac o facultate pe care probabil ar fi trebuit sa o fac mai demult: Psihologia.

Greutatea a venit din cauza ca deodata m-am simtit ingrozitor de singura in fata acestei decizii, ingrozitor de nesigura pe mine si foarte trista: la varsta mea nu esti pregatit sa te plafonezi pentru ca te simti inca suficient de tanar, dar nici nu esti suficient de pregatit sa iei viata in piept cum ai fi luat-o cu 20 de ani in urma.

Asa incat mi-am pregatit dosarul, ca un elev sarguincios ce sunt, dar cand sa plec la inscriere mi-as fi dorit foarte mult sa nu fiu singura: sa fie lasitate, sau slabiciune??? Nu stiu ce a fost dar reactia mea a fost una de retragere. Nu am mai vrut sa plec.

Pana la urma m-am dezamagit pe mine insami!

In orice caz, in dimineata in care trebuia sa fiu plecata primesc telefon de la fetita prietenilor la care trebuia sa locuiesc la Iasi.

Ea m-a hotarat pe loc sa iau ultimul tren si sa plec, chiar si singura. Dar pana la urma nu am fost singura pentru ca a venit cu mine Serban.

De ce am povestit toate astea: pentru ca a nu stiu cata oara mi se intampla ca in ultimul moment sa apara cineva sa ma scoata dintr-un mare greu.

Si sunt sigura ca nu numai mie mi s-a intamplat asa ceva.

Cand crezi ca totul s-a sfarsit, ca nu mai ai nicio speranta, apare acel Ceva sau acel Cineva care te ia de mana si te trece dincolo de greul care te apasa.

Iata-ma acum intoarsa de la Iasi, mult mai relaxata si foarte multumita.

Simple ganduri

"The good you do today people will often forget tomorrow;
Do good anyway."

Sper ca binele facut mie de cineva sa nu-l uit! Astazi am primit o mare dovada de generozitate si prietenie si stiu ca nu le voi uita niciodata.
Iar acest bine are loc intr-o perioada destul de tulbure si cu multe dezamagiri in privinta oamenilor. Multumesc!

Poate ca si eu am facut uneori bine celor din jurul meu, neasteptand multumiri sau recunostinta vesnica dar cel mai des s-a uitat repede si nu mi s-a raspuns cu bine.
In general am o buna memorie si daca uneori mai mimez ca nu vad sau ca nu inteleg, o fac doar ca cel de langa mine sa nu se simta jenat sau pur si simplu mai ofer sanse de indreptare.
In realitate vad si inteleg tot ce este de vazut si de inteles, iar iertarea ma insoteste mult timp pana la limita de la care nu mai pot continua...si abia atunci intervine ruptura.
Iata un alt modus vivendi.

Sursa mea de inspiratie

Stiam ca un nou drum la casa bunicilor de la Neagra Sarului ma va ajuta sa infrunt o saptamana ca asta, in care fiecare zi are o parte de neprevazut dar si o multime de obligatii.
Stiam ca terminandu-se vacanta cat si vara le voi regreta abia acum pe amandoua...
Stiam ca dorind sa schimb cate ceva in viata mea personala cat si in cea profesionala, eforturile se vor inmulti si zilele nu vor numara suficiente ore in curand!
Incepe sa ma sperie putin aceasta perspectiva dar stiu ca pot, stiu ca este mai bine asa, deci nu-mi ramane decat sa merg inainte fara nicio ezitare, fara prea multa analiza (atat de comuna balantelor ca mine).


Stiu ca intoarcerile la Neagra Sarului din acest an au avut un efect benefic asupra deciziilor mele; ma motiveaza enorm faptul ca acolo au fost oameni care au avut permanent mult curaj, au crezut mereu in bine si nu s-au lasat niciodata infranti.
Si acesti oameni nu sunt altii decat bunicii mei!

Intre lumina si intuneric

De multe ori ma intreb de ce privind oamenii de pe strada, in orice moment al zilei, vezi mereu aceleasi feţe triste, preocupate, nervoase, putin amabile si foarte rar feţe luminoase, deschise, relaxate.
Inexplicabil este ca de foarte multe ori chiar si tinerii, adolescentii sunt la fel de incruntati si preocupati si prea putin stralucitori.
Sa incerc o explicatie?
Cred ca traim intr-o tara unde chiar daca batem recordul la bancuri, suntem de fapt tristi, cinici, sarcastici. Mereu preocupati de bani, mancare, haine, masini, case, am uitat sa traim cu adevarat, am uitat ce este cu adevarat important: sa fim relaxati, sa fim optimisti, sa credem in noi si in Bine si in adevarata valoare a unui om: lumina din sufletul lui! Am uitat sa fim fericiti pentru lucruri marunte!
Cunosc oameni remarcabili sau doar simpli oameni care prin simpla lor prezenta imi lumineaza sufletul si ziua.

Cunosc si persoane cu nenumarate calitati dar care prin simpla lor prezenta imi creeaza un mare disconfort si chiar o oboseala pana la epuizare... le lipseste stralucirea, lumina interioara, sunt intunecosi!

Desigur ca in aceste stari sunt subiectiva, dar caut cu mare indarjire intotdeauna lumina si fug departe de intuneric.