"Orice creaţie se naşte dintr-un plâns şi o tăcere"

Luna aceasta Constantin Noica ar fi implinit un secol de viata. Din pacate s-a stins in 1987 la Paltinis.
Poate ca cele cateva randuri scrise de marele filozof vor lumina zilele noastre relativ monotone:

"Dacă iubiţi muzica - pierderile, curgerile, creşterile; dacă vă plac geometria şi rigoarea, fără să vi se împietrească inima şi mintea; dacă aveţi un dram de nebunie şi un munte de măsură - veţi întâlni, cândva, filozofia."

"Ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul-simţ românesc: "Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă". Însetează-l întâi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i - dacă ai de spus ceva."

"Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit"

"Înţelepciunea? Este o stare sau un demers, în speţă unul de armonie, echilibru, măsură. Se poate vorbi de esenţa, firea ei, dar nu de adevărul"

"Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară."

"Oamenii se definesc după felul cum se pierd."

"Omul care ştie să fie singur, acela te înţelege cu adevărat, acela care te iubeşte
cu adevărat. Celălalt, prea aproape, îţi ţine doar umbră."

"Orice creaţie se naşte dintr-un plâns şi o tăcere."

De cate ori am ocazia sa citesc sau sa aud vorbindu-se despre marile noastre valori culturale simt o imensa fericire ca exista,dar am si cel putin doua dureri.
In primul rand pentru faptul ca putini sunt interesati de aceste valori, pentru ca asa cum scriam in alte postari altele sunt acum prioritatile, apoi ma doare pentru ca aceste valori nu pot fi cunoscute si mai ales intelese de cei care ne viziteaza tara.

In privinta interesului romanilor in general fata de valorile romanesti, s-a scris foarte mult, s-a vorbit si mai mult dar nu s-a schimbat nimic; continuam sa avem un imens potential cultural, o imensa mostenire culturala care incepe sa iasa mai mult la iveala dupa 1989, iar noi in loc sa fim insetati de cunoastere ignoram totul ca si cum nici n-ar exista. Ma inspaimanta aceasta ignoranta, cu atat mai mult cu cat alternativa gasita nu este una superioara, nici macar similara...
Ma intreb cum poti trai acum, cu pretentia ca esti "cineva" si sa nu te intereseze deloc mari nume ( e greu sa-i pun intr-o ordine sau sa epuizez enumerarea): Constantin Noica, Mircea Eliade, Petre Tutea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Lucian Blaga si atatia altii. Am amintit doar cativa dintre cei care au fost marginalizati in timpul comunismului si care au fost inchisi sau urmariti toata viata de fosta Securitate.
Si acum cand suntem liberi si putem sa aflam mai multe despre ei, EI care au pastrat in scrierile lor nucleul adevarat al notiunii de VALOARE, noi indreptam privirile noastre si atentia spre kitsch, spre obscen, spre suficienta spre catarare pe cadavre.

Spuneam ca mi se pare la fel de frustrant faptul ca de cate ori vin oameni din alte colturi ale lumii, traiesc mari surprize din cauza diferentelor pe care le intalnesc aici. Incercand sa explic celor cativa cu care intru in contact, avand cu unii o relatie de reala prietenie, simt imensul regret ca nu le voi putea niciodata descrie frumusetea gandirii atator si atator oameni de valoare (despre care am scris mai devreme) pentru simplul motiv ca nu stapanesc atat de bine o limba straina incat sa exprim acele simboluri din limba romana, apoi pentru motivul ca nu le pot oferi carti traduse din acesti autori.
Si atunci cunoasterea celor ce viziteaza Romania ramane una superficiala, incompleta
si limitata la sursele care sunt mai la indemana (nu totdeauna avizate).

Cine?
de Constantin Noica

"Cine
a văzut ceva
şi
n-a orbit?

Cine ştie
cu adevărat
un lucru
şi
mai poate
să-l spună?

Cine
a întâlnit adevărul,
un
adevăr oarecare,

Şi
n-a fost
strivit
de
el?"

Ganduri

Se pare ca oricum am lua-o, din punctul de vedere al unui optimist sau al unui pesimist, orice nazuinta catre un ideal se termina cu o fapta din lumea materialului, nu cred ca sunt singura care a constatat asa un adevar. Cu siguranta nici ultima!

Daca ar fi sa iau orice exemplu de ideal pe care l-as putea avea eu sau oricare dintre oameni, exista intotdeauna posibilitatea intelegerii acestuia in mod optimist sau pesimist. Sigur ca atunci cand spun IDEAL, as putea sa ma refer la unul din lumea materiala sau unul din sfera spiritului. Acum la ultimul ma refer...
Dupa cum spuneam, in final orice ideal capata o usoara senzatie de material. Optimistul va fi fericit ca a putut sa-si incerce visul si chiar ca l-a avut, va fi fericit ca are o noua experienta a zborului catre zona rarefiata a spiritului.
Pesimistul va ramane nefericit si va simti intotdeauna gustul amar al caderii din visare. Iata diferenta.

Postarea aceasta mi-a fost provocata de o vizita la Falticeni, la MUZEULUI IRIMESCU.
Aici am vazut cu ochii mei si cu ochii sufletului si ai mintii cum o idee poate fi transpusa intr-o lucrare in mod clasic (redare aproape exacta) sau simbolic ( redand de fapt ideea, simbolul).

Am vazut si inteles cum poate fi detasat spiritul de material prin inaltare intr-o lucrare plastica si cum victoriile adevarate inseamna tocmai acele inaltari (victoriile erau reprezentate prin trupuri inaltandu-se, fara maini si fara picioare).
Si Icar apare desigur in lucrarile lui, nu putea lipsi zborul spre lumina, nu?
Asta facem si noi de atata timp si nu intelegem ca ceara cu care ne-am lipit aripile se va topi; dar ce frumos e zborul!

Apoi reprezentarea Edenului: El si Ea care formeaza un singur trup ideal, in perfect echilibru. Cum ar putea fi altfel o pereche ideala, decat ca un singur tot, perfect echilibrat?!

Sau un chip la care singura parte accentuata sunt o ochii si asta pentru singurul si suficientul motiv ca ei sunt oglinda sufletului...

Si atunci cum ar putea sa ma domine durerea arderii in fata zborului spre Soare?
Cum ar putea sa ma indurereze o ruptura in dragoste, daca am trait frumusetea echilibrului in doi?
Cum as putea sa ma gandesc la transformarea in cenusa a pasarii Phoenix, daca urmeaza renasterea ei?
Nu as putea sa privesc vreodata altfel viata, nu as putea fi altfel vreodata decat o "optimistico-idealista"!

Dragostea - UN MODUS VIVENDI

Este de necrezut cat timp pierdem in viata asteptand ceva.
Cand suntem copii asteptam surprizele celor care ne iubesc, asteptam pe Mos Craciun, Iepurasul, serbarea de sfarsit de an, petrecerile oferite de parinti cu diverse ocazii.


Apoi crestem, suntem adolescenti si asteptam sa primim un semn, o privire sau orice altceva de la cine ni se pare noua a fi baiatul(fata) cea mai cool din scoala, asteptam sa facem cunostinta cu el(ea) si sa putem avea prima intalnire...
Ajungem la prima tinerete, asteptam sa terminam studiile, sa ajungem cineva important, sa impresionam oricum prin ceva. Tot acum ne dorim mult sa intalnim marea dragoste, care uneori chiar vine.


Acum facem cele mai multe greseli in ceea ce priveste prioritatile pentru ca de cele mai multe ori ne intereseaza mult prea mult sa castigam multi bani sau sa ne cataram pe scara profesionala sau ierarhica, nestiind ca daca uitam de sufletul nostru, acesta in timp se va "atrofia". Mereu asteptam oportunitati profesionale, pozitii ierarhice acolo pe unde "se avanta vulturii", de aceea caderile pot fi deseori dureroase. Mie mi se pare ca exact la aceasta varsta de formare (20-30 de ani) pierdem din vedere sau chiar uitam sa traim cu adevarat.
Sau facem excese fara sens sau ne incrancenam prea mult sa "fim cineva", cand de fapt acum trebuie sa ne implinim in primul rand pe plan sufletesc, acum trebuie sa avem un sistem clar de valori, acum trebuie sa incepem sa fim cu adevarat oameni: carne si spirit; nu sa facem doar asta dar sa nu uitam ca suntem oameni si nu roboti!
Maturitatea o vom trai in functie de alegerile facute pana acum.
Daca ne-am implinit pe plan emotional, implinirea profesionala este mult usurata, esti mult mai motivat si totul merge din plin!


Daca in schimb ne-am schilodit sufletele din convingerea ca daca te implinesti intai profesional, cu sentimentele este mult mai simplu, facem cea mai mare greseala. Ajungem sa avem de toate dar sa gasim cu greu "sufletul pereche" si atunci degeaba am realizat atatea daca nu avem cu cine sa impartasim bucuria implinirii.
Acum incep crizele existentiale, marile rupturi, marile caderi sau marile ascensiuni.
Dupa 40 de ani incepem sa intelegem ce a fost bine (si incercam sa repetam acel bine), ce si cat am gresit ( si incercam sa reparam si sa recuperam timpul pierdut).

Dar asteptari avem si acum: sa vedem ce alegeri de viata au copiii nostri, asteptam sa treaca cu bine peste varstele dificile, asteptam sa termine studiile, asteptam sa-i vedem realizati si ne dorim din suflet sa nu repete greselile noastre.
...Si tot asa viata noastra este o mare asteptare.
Abia de cativa ani am inteles tot ce am scris mai sus si am inteles ca de fapt cel mai important lucru in viata este sa IUBESTI MEREU.
Sa-ti iubesti parintii si intreaga familie, sa-ti iubesti sotul(sotia), sa-ti iubesti copiii si prietenii, sa-ti iubesti meseria si colegii de serviciu, sa-ti iubesti dusmanii ( sau macar sa nu-i urasti!)
Iubirea este cu adevarat solutia pentru o viata implinita, dar ce tarziu intelegem asta!
Si ce simplu ar fi ca fiecare pas pe care il facem in viata, sa-l facem cu dragoste in suflete!
Iata un modus vivendi!

Sufletul ca un palimpsest

De mult timp nu am mai simtit un sentiment atat de complex: o mare emotie, tristete, siguranta, dragoste, impletite cu o mare nostalgie.
Asta am trait intorcandu-ma la o parte din radacinile familiei din care provin. In acel sat minunat de munte de langa Vatra Dornei ( Neagra Sarului)unde dintre rudele apropiate mai este doar un unchi in varsta.
In schimb mergand la cimitir, am constatat cu tristete ca toti cei dragi, chiar foarte dragi- s-au "mutat" acolo...


Siguranta o simteam din faptul ca toti inaintasii mei sunt ca o temelie pe care se cladeste viata mea, una solida avand in vedere ca au fost niste oameni foarte valorosi.


Ratacind apoi prin sat, am vizitat scoala veche, construita dupa Primul Razboi Mondial de bunicul meu (care a fost si directorul scolii peste 30 de ani). In aceasta scoala s-a nascut si a trait mama mea, acolo a invatat in primii ani de scoala.


Am urcat apoi spre casa in care au locuit bunicii mei, unde mi-am trait aproape toate vacantele copilariei.
Dragostea fata de cei care au trait acolo si care m-au format in mare parte ca om, venea din sufletul meu si ma simteam si mandra si fericita ca i-am avut!
Fara vorbe, imi treceau prin fata ochilor imaginile atat de dragi mie: mamaia care ne urmarea cu privirea din pragul casei pana nu ne mai putea vedea, tataia, cu parul lui alb ca neaua, care mereu era langa fereastra si citea sau asculta stirile la radio, mamaia care dupa ce toti ne culcam se ruga indelung pentru binele nostru, tataia care m-a invatat prima oara sa scriu si care ne indemna mereu sa citim...


Toate au ramas doar in sufletul meu si s-au redesteptat acum cand am putut sa retraiesc in mare liniste acele amintiri!
Am stat in leaganul din curtea casei bunicilor ore intregi fara sa le simt trecerea pentru ca eram inconjurata de anii copilariei.

Imi doresc mult ca prin tot ce traiesc acum prin tot ceea ce fac sa nu stirbesc deloc frumosii oameni care mi-au daruit o minunata scara a valorilor.