Din nou PASAREA PHOENIX!

Doamne, cum se poate schimba viata unui om in cateva secunde, minute. In bine sau in rau!
Acum o saptamana eram fericiti de caldura cu care ne intalneam dupa 26 de ani cu toti colegii: ne simteam prieteni de o viata, chiar de mai demult...
Si scriam pe blog despre asta, de faptul ca desi au trecut atatia ani peste noi, acum ne suntem prieteni la bine si la greu.
Astazi am aflat ca tocmai urmeaza sa ne fim alaturi la o mare durere a unuia dintre noi: Lucian!
Stiu ca este greu chiar si sa spun motivul durerii: moartea unui copil ingenuncheaza cele mai puternice caractere!
Si cu adevarat telefoanele au inceput sa sune si am simtit aceeasi solidaritate...
Maine si apoi joi ne vom intalni mai tristi decat am fost vreodata! Fiecare am avut cate o lovitura de la soarta, mai grea sau mai mica, in fond cine poate sa stie cantitatea de durere ca efect al unei tragedii?
La intalnirea de acum o saptamana am stiut ca aveam patru colegi care au trecut prin foc si care incearca acum sa renasca din propria cenusa: Daniela, Tucu, Doina si Carmen.
Acum si Lucian...

Marea intalnire- MAREA IMPLINIRE!

Mi-a trebuit o saptamana, de fapt mi-ar mai trebui o vreme ca sa nu mai fiu asa nostalgica dupa intalnirea de la terminarea liceului. Sunt totusi 26 (!!!!!!!) de ani. Ani in care nu ne-am mai intalnit niciodata atat de multi colegi si atat de emotionati.


Interesant este ca in 26 de ani fiecare a avut propria evolutie, propria experienta de viata, urcusuri si caderi - dupa cum era de asteptat de fapt! Si cu toate acestea sufletele noastre pareau la fel de tinere ca la terminarea liceului... poate chiar mai tinere!


M-a impresionat caldura sufleteasca generala care ne-a insotit si bucuria sincera a revederii.

Nu am simtit nicio clipa nepasare sau plictiseala: este nemaipomenit!
Si apoi ganditi-va ce lucru minunat este sa stii ca ai in lumea asta atatia prieteni care, sunt convinsa, ar fi alaturi la nevoie, indiferent de distante.


Cred ca ne-a ajutat mult in aceasta regasire si sufletul bunului nostru diriginte care si-a dorit o clasa unita inca de cand eram la liceu.

Atunci eram uniti cel mai mult la mici nebunii: acum ne simtim solidari intru totul. Iata marea IMPLINIRE!

Din nou Sihastria!

Ca si anul trecut, cand am ajuns pentru prima oara la Sihastria-Sihla-Secu, am simtit si acum implinire sufleteasca si o mare bucurie!!!!!
De fapt dupa Sihastria mi se parea ca excursia putea sa ia sfarsit, pentru ca este acolo asa o incarcatura de frumos incat este suficient, mai mult aproape ca nu se poate. Acesta este sentimentul meu poate si pentru ca ma simt foarte aproape de PARINTELE CLEOPA. Din pacate nu l-am intalnit in timpul vietii, dar chiar si acum parca se simte ceva din prezenta lui in fiecare loc frumos de acolo.
Sigur ca si drumul prin padure de la schitul Sihla pana la pestera Sf. Teodora este minunat, as gresi sa nu-l amintesc pentru ca sunt niste peisaje absolut minunate...

Cine suntem noi?

Am putea spune ca suntem "Gheorghita" sau "Maria", am putea spune ca suntem "profesorul X" sau patronul celebrei firme "Y". Putem fi fiul sau fiica celebrilor "Z" sau omului de rand "ESCU"; ar putea fi o multime de posibilitati de raspunsuri...
Si totusi cine suntem noi cu adevarat: un amestec de trup si suflet, putin spirit, fiecare parte fiind in proportie variabila, fiecare cu nevoile sale.
Si daca ma gandesc bine, nici asta nu ne defineste foarte mult si nu ne deosebeste pe unii de altii.
Eu cred ca fiecare din noi este proiectia asupra celor din jurul nostru, suntem amintirile si sentimentele pe care le-am produs celor din jurul nostru.
Sigur ca ne proiectam atat iubirea, fericirea, bunatatea, faptele bune cat si tristetile, frustrarile, rautatile, egoismul.
Toate acestea raman in memoria afectiva a fiecarui om cu care ne-am intalnit in viata macar o singura data.
De fapt acestia suntem noi. Faptul ca deseori impresioneaza exteriorul unui om prin frumusete, eleganta, ostentatie, bogatie sau prin opusele acestora, este doar o etapa in evolutia fiecaruia dintre noi. In timp acestea se estompeaza si ramane doar amintirea faptelor bune sau mai putin bune, dupa caz...

Prezentul, ca o balanta intre trecut si viitor!

Am destule motive sa spun asta, am facut-o azi ca urmare a postarii unui articol pe un blog preferat.
Da, eu chiar cred ca pierdem ani si ani din viata traind in viitor, desigur cu gandul: visam ceea ce vrem sa facem, ce dorim sa realizam, pentru ca permanent nemultumirea prezentului ne da aripi sa visam pentru viitor. Desigur, este normal sa visam, atentie insa cat si ce!!!!
Apoi pierdem alti ani intorcandu-ne in trecut, amintindu-ne atatea vise spulberate sau fericiri trecute, perioade faste sau triste. Si asta tot pentru ca prezentul ne nemultumeste...
Dar prezentul nu cumva trebuie si el trait...in prezent? Nu cumva nemultumirile si frustrarile noastre pornesc de la un prezent netrait la timp?
Asa incat filozofia mea acum este sa traiesc in prezent, sa ma bucur de fiecare moment frumos oferit de viata, folosind experienta trecutului, dar privind cu incredere spre viitor! Este bine, este rau, vom vedea.
Prea ne-am obisnuit sa ne complicam existenta cu tot felul de nimicuri si de aceea sa ne simtim ca intr-o panza de paianjen. Am devenit mult prea pragmatici!
Daca ar fi sa ne analizam in oglinda personala, fara admiratori sau detractori, vom constata ca fericiti suntem cand traim cu adevarat. Fara fasoane, imposturi, pretiozitati, imitatii sau valori imprumutate...
Many of us crucify ourselves between two thieves - regret for the past and fear of the future. When one door closes, another opens; but we often look so long and so regretfully upon the closed door that we do not see the one which has opened for us.